• RESTITUIE STATUL, SAU PLÃTIM CU TOTII?
• DIN CAUZA CUI?
• CINE ARE URECHI DE AUZIT, SÃ AUDÃ

        Hotãrârea din 9 aprilie 2002 a Curtii Europene a Drepturilor Omului din Strasbourg, în cazul „Anghelescu C. România”, repune în discutie atitudinea si mentalitatea celor care se opun restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1990. Exprimarea acestei mentalitãti, prin hotãrâri judecãtoresti de refuz pronuntate în tara noastrã, constituie o frânã în calea integrãrii României.
        În cazul Brumãrescu, sentinta initialã, din 7 iulie 1994, de restituire a unui imobil nationalizat prin efectul aplicãrii Decr. 92/1950 a fost anulatã printr-un recurs în anulare promovat de Parchetul General. ªi în cazul Anghelescu, dupã îndelungate demersuri si obiectiuni formulate timp de mai multi ani, cererea adevãratului proprietar a fost consideratã admisibilã si în cele din urmã, admisã. Aceste obiectiuni, adevãrate sicane procedurale, au costat foare scump. ªi în cazul Anghelescu, ca si în cazul Brumãrescu, România a fost obligatã sã achite, în urmãtoarele trei luni, despãguburile stabilite de Curte. În caz de întârziere, decurge o dobândã de 8,62 % pe an.
        De observat cã despãgubirile materiale nu sunt decât de 18 775 euro. Dar daunele morale datorate sunt de 20 000 euro, la care se adaugã 36 567 euro, cu titlul de cheltuieli de judecatã. Una peste alta, 75 342 euro. Sau, mai pe întelesul tuturor, aproximativ 65 000 USD. De ce trebuie sã se achite aceastã sumã din Bugetul României? Din cauza cui? De ce trebuie ca, în cele din urmã, cetãtenii tãrii, deci toti contribuabilii, sã suporte aceastã sarcinã fiscalã suplimentarã? Din cauza cui?
        Dacã ar fi singular, „treacã-meargã”, ar spune, poate, unii. Dar când unele fabrici urmeazã sã fie închise, când muncitorii sunt pusi în somaj, pensionarii nu mai pot achita taxele de întretinere, apa se opreste, încãlzirea este debransatã etc., problema se pune altfel.
        România, din nou o tristã exceptie legislativã!
        Toate tãrile din jur, care, în perioada de tristã amintire, au nationalizat bunuri imobile, au luat mãsuri convenabile, satisfãcãtoare, acceptate în cele din urmã, de toti. România a rãmas o exceptie. Pe baza Legii 112/1995, au fost vândute în grabã, pe pretul câtorva cãrãmizi, cele mai frumoase vile si clãdiri în favoarea unor profitori. Au rãmas casele învechite, deteriorate, neîngrijite, afectate de cutremur. În unele cazuri, acestea se restituie ceva mai usor. Adevãratul proprietar va fi obligat sã consolideze casa!
        Este bine sã ne reamintim cã admisibilitatea cererii lui Brumãrescu s-a promnuntat la 22 mai 1997. Timp de gândire si rãzgândire pentru a i se restitui casa a fost berechet. În lipsa unei astfel de mãsuri, la 28 octombrie 1999, Curtea din Strasbourg  a dat câstig de cauzã lui Brumãrescu, dar a deschis si posibilitatea ca pãrtile sã ajungã la întelegere. Guvernul se obliga sã acorde despãgubiri materiale, dar refuza despãgubirile pentru daune morale. Nu s-a ajuns la un acord. În aceastã situatie, repunând cauza pe rol, Curtea din Strasbourg s-a pronuntat, definitiv, la 23 ianuarie 2001, acordând lui Brumãrescu, nu numai daune materiale de 181 400 doalari, dar si daune morale de 15 000 dolari, plus cheltuieli de judecatã. Reactia a fost rapidã. Una din primele legi votate la început de an a fost Legea 10 din 14 februarie 2001, prin care s-a stabilit cã toatã seria de preluãri de imobile a fost abuzivã. S-a prevãzut cã în situatia lipsei de titlu, imobilele se restituie în naturã, cã dreptul de proprietate nu s-a stins si cã urmeazã a fi exercitat dupã restituire (art. 2, alin. 2).
        Prin fraze abile („sã se dea, dar sã nu se restituie”), au fost introduse unele prevederi cu aparentã legalã, care paralizeazã aplicarea legii. Astfel, a fost introdusã notiunea de „bunã credintã”, ca mijloc de paralizare a restituirii si de validare a abuzului, desi buna credintã în sine nu constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Mai mult. Desi vânzarea imobilelor preluate fãrã titlu este lovitã de nulitate absolutã, totusi, prin art. 46 (2) se prevede cã vânzarea acestora rãmâne validã, dacã s-a încheiat cu... ”bunã credintã”. Ce-i drept, Curtea Constitutionalã nu a fost sesizatã cu examinarea constitutionalitãtii acestui text. Este de notoriate publicã, o tarã întreagã stie, cã, dupã 1990, adevãratii proprietari, spoliati în trecut, îsi cer drepturile. Dar, când e vorba de cumpãrat pe nimic o casã întreagã, multi se aratã a fi de „bunã credintã”. Legea 10/2001 îi încurajeazã.
        De ce plãteste tara întreagã avantajele profitorilor?
        Ce s-a fãcut, sau mai bine zis, ce nu s-a fãcut, de la 14 februarie pânã azi, în materia restituirii imobilelor jecmãnite, o stim cu totii. Temporizarea nu schimbã situatia. Asteptãm, oare, ca cei îndreptãtiti sã moarã sau, ca obositi de atâtea sicane sã fie scârbiti si sã renunte? Decizia Curtii din Strasbourg, din 9 aprilie 2002, în cauza Anghelescu contra României, este un semnal. „Cine are urechi de auzit, sã audã”. Tactica de amãgire si temporizare nu schimbã obligatiile asumate pentru instaurarea unei ordini de drept si de respectare a drepturilor cetãtenesti încãlcate în trecut. De ce trebuie sã plãteascã o tarã întreagã avantajele oferite unei liote de profitori? Ce deosebire este între cel care cumpãrã „de bunã credintã”, pe trei parale, un casetofon – furat, evident, dintr-un automobil – si cel care „cumpãrã” o casã întreagã pe pretul unui singur zid?
        În decizia sa din 9 aprilie 2002, Curtea din Strasbourg a retinut cã litigiul privind pe Anghelescu este analog cu cazul Brumãrescu. Caracter analog au si celelalte hotãrâri judecãtoresti de restituire a imobilelor, hotãrâri anulate prin efectul recursului în anulare practicat de Parchetul General. Jurisprudenta stabilitã si reconfirmatã de Curtea din Strasbourg trebuie sã dea de gândit forurilor competente. Nu putem continua cu hotãrâri pronuntate în baza unei mentalitãti stabilite în perioada de dictaturã, numai spre a proteja pe unii împotriva altora.
        Comisia problemelor juridice si a drepturilor omului a numit doi experti - Profesorul Waart de la Universitatea din Amsterdam si Profesorul Blumenwitz din Wurzburg – ca sã redacteze un raport în legãturã cu situatia bunurilor expropriate din Europa de Est. Acest raport urmeazã a fi prezentat, în cursul anului 2002, Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei. În aceastã situatie, modificarea Legii 10/2001, care se aflã în impas si are dispozitii ambigue sau contradictorii, necesitã sã fie revizuitã si modificatã, spre a o pune de acord cu acquis-ul comunitar european.
        Încã o datã: „Cine are urechi de auzit, sã audã”.