In general, prea mare pentru urmasii lui Mihai Viteazul. Cand turceasca sau fanariota, cand austro-ungara, “gotica”, mai de curand ruseasca, multi am crezut ca a revenit la glie, dupa revolutie. Si am gresit.
Nu obligatoriu pentru ca o voia cineva, din afara, cu tarie, in 1990, dar pentru ca, dezobisnuiti de a o purta, poate sfiosi, ne-am refuzat-o. Parca ne ardea.
           Si refuzand-o, am refuzat si intregirea teritoriului mostenit, am lasat de izbeliste o parte a Moldovei, Basarabia, Bucovina de Nord, tinutul Herta. Si Insula Serpilor; care ne intindeau bratele si, fara scuza fricii, atunci, de un general sovietic.
            Nu ca palaria ar fi fost prea mare, ci pentru ca am refuzat sa credem ca o putem purta. Ion Iliescu a facut, atunci, o gresala istorica, de ne iertat. El, presedinte al statului, jurase sa fie respectata Constitutia; sa faca sa fie respectata. Sa o respecte primul.
            Teritoriile Romaniei nefiind specificate, acceptate, ca identice cu cele incluse in Pactul Ribentrop-Molotov erau, sunt, cele stramosesti. Ucraina, nu le cerea, nu cerea nimic. Intrebat, azi, de ce nu si-a respectat mandatul, Ion Iliescu ar raspunde, probabil ca ... “avea o sula in coasta”.
            Vrand sa verific aceasta posibila asertiune am discutat, indelung, cu vechi relatii de afaceri, cu cativa dintre vechii atasati militari ai fostei URSS, anti-pucistii anului 1991. Precizand ca relatiile de afaceri sunt, pentru un om de afaceri, fara culoare politica. Nici vorba de un ukaz al Kremlinului. Nici, oficial, al KGB. Unanime, relatiile mele vechi spun ca nici Armata a 14 a nu s-ar fi miscat. Ca a avut loc o anume discutie, inainte, in crama mica, cea a oaspetilor de vaza, la Chisinau, s-au nu, ca s-au dat “sfauri” sau nu, crama fiind la 60 de metri sub deal, putina lume poate raspunde. Protagonistii, ei, pot.
            Genul acesta de greseala catalogheaza definitiv, in ochii istoriei, un sef de stat pentru ca, chiar daca, prin absurd, ar fi trebuit sa ne retragem din teritoriile ale caror populatii “ne voiau”, negocierile internationale ulterioare ar fi dat Romaniei o alta putere.
            Domnului Ion Iliescu i-a fost frica de palarie si, ceea ce este si mai prost este ca, nerespectand Constitutia, a creat un precedent post-decembrist pe care, mai de curand, l-a utilizat domnul Emil Constantinescu, semnand Tratatul cu Ucraina, consfintind, de fapt, lipsa de interes a Romaniei pentru propriile teritorii. Avand, ca scuza, printre altele, santajul NATO. Dar uitand proverbul care spune sa nu lasi vrabia din mana ...
            Pentru a intelege de ce Ion Iliescu a fost aruncat in fata, nu de istorie, ci de cativa, trebuie sa dau cateva date, aproape... istorice.
            In octombrie 1989 Laurent Fabius, fost prim-ministru al Frantei, merge la Moscova. Pe 4, la plecare, in Aeroportul Seremetievo i se spune, de catre un adjunct al ministrului sovietic de externe: “chiar daca Ceausescu este plebiscitat la Congres, acest lucru nu inseamna ca isi va termina anul”. Ca secretar general.
            Istoria ne-a invatat ca nu l-a terminat deloc.
            Pe 16 decembrie 1989 are loc, pe insula Sfantul Martin, o intalnire intre Francois Mitterand si Georges Bush, presedinti, respectiv al Frantei si al SUA. Scopul public, de fapt cel real, era cel al notelor pe marginea discutiilor avute la Malta, cateva zile mai inainte, intre dl. Gorbaciov si dl. Bush.
            Discutiile incep dupa ora 10 si se termina inainte de ora 16.
            In cadrul lor, si Romania. Miscarile incepusera, regimul Ceausescu era condamnat. Ce a fost la Bucuresti, dupa cateva zile, a fost amplu comentat, vazut, revazut. Ca a fost sau nu o revolutie, parerile sunt impartite. In acel moment, un lucru a fost sigur: o masa de oameni, venita cu “furii” diferite, gata sa urle “huo” cu forta, “huo-ul” fiind, in acest tip de situatie, numitorul comun, a strigat altceva: “jos Ceausescu”. Al carui regim a cazut si care a disparut.
            Dar, intre timp, a fost facuta o lista, lista pe care, spun initiatii, Ion Iliescu era ultimul. Si, tot brutal, din ultimul a ajuns pe locul nu “unu”, care era ocupat ci ... “zero”.
            Aici intervine o istorie. Suntem, plantez decorul, la televiziune. Gelu Voican Voiculescu trimite pe cineva sa-l caute pe Ion Iliescu. Acel cineva, colonelul Harosa, iese din televiziune, nu apuca sa indeplineasca ordinul pentru ca e lovit de un glont, in picior.
            Si totusi, Ion Iliescu apare. Dupa o discutie cu Hidecutti. Gelu Voican Voiculescu il vede, il ia sub aripa sa ocrotitoare si il duce in studio. Apare, pe culoar Petre Roman. Cei doi, viitorul presedinte si viitorul prim-ministru, au o convorbire. Singuri, pe acel culoar. Se impart rolurile.
            Nu pot sa nu-mi reamintesc o fraza, spusa de unul dintre apropiatii lui Ion Iliescu, putin mai tarziu, mie, in prezenta ducelui de Montesquieu, venit la Bucuresti, ca multi altii, si privindu-l pe acelasi Ion Iliescu: noi l-am pus presedinte... etc
            Decorul este plantat, Ion Iliescu este “pus” si incepe o alta perioada. Cea a pregatirii alegerilor din 1990.
            Destinele securitatii muribunde si in curs de restructurare sunt luate din mainile lui Gelu Voican de catre Petre Roman. Masina FSN lucreaza. Se fac afaceri. Dispar, rand pe rand, automobile de colectie, tablouri, fonduri de ajutor. Pana si haine de mana a doua, regasibile in consignatii. Dispar si fonduri secrete. Se pregatesc alegerile.
            Corneliu Coposu, omul care se declarase “in opozitie” o spune. In Elvetia. In Italia ...
            Ion Iliescu, lider FSN, castiga. Nu atunci, nu in momentul alegerilor ci, de fapt inca din martie 1990, moment in care FSN este intrebat, din afara, daca in Romania exista o opozitie. Cum atunci ea reprezenta in jur de 10 la suta si cum, de exemplu, pentru SUA acest lucru nu era credibil, apare o idee; Frontul Salvarii Nationale se intreaba: daca tot nu exista o opozitie si daca tot se vrea, de ce sa nu o facem tot noi? Ori rupandu-ne in doua, ori “bagand” oameni “dincolo”. Le fac pe amandoua. Cu succes (si nu pot sa nu ma intreb daca Alianta pentru Romania a domnului Teodor Melescanu nu este o simpla “reeditare”. Oricum, viitorul ne-o va spune).
            Ion Iliescu, presedinte, cunoaste realitatea. Si membrii de varf ai FSN o cunosc. Populatia, nu, si, cu un “hei-rup” zdrobitor, alege stanga. Lui Petre Roman i se iau incet, dar sigur, parghiile puterii din mana. Si vine mineriada. Petre Roman pleaca. Ion Iliescu castiga.
            Dar “palaria” se dovedeste, din nou, a nu fi pe masura. Vechile retele PCR, refacute pe o baza de putere economica, scapa din mainile lui Ion Iliescu. Ardealul, si el. Cealalta greseala, cea a simplei existente a partidelor etnice, ajuta, intai la indepartarea economica a Ardealului, dupa care, la cea lingvistica.
            Ion Iliescu, precum Nicolae Ceausescu, stie totul. Si rupe Romania in doua. Una, a celor napastuiti de regimul comunist si care isi recupereaza casele, in virtutea Constitutiei si a legilor, fiecare recuperare avand, o, ironie, stampila “Noi, presedintele Romaniei”, alta, chiriasii, care nu se vor in strada.
            Si “palaria” fiind asa cum este, populist, Ion Iliescu se da de partea celor multi, a chiriasilor. Atragandu-si dispretul profund al Cancelariilor vestice, pentru care respectul Constitutiei este sfant. In loc sa construiasca. Blocuri, case, pentru a gasi, in acelasi timp, solutii si pentru chiriasi, si pentru proprietari, dar si pentru someri, si pentru industria siderurgica, a cimentului etc. Care, ele, nu au fost niciodata deficitare. Pur si simplu clientul lor, statul, a disparut. De unde, tot restul.