CONEXIUNI

Toma George MAIORESCU

DUMNEZEU, EU SI CEILALTI

“DUMNEZEUL LUI IISUS HRISTOS” (II)

            ALEF: Mã întrebi: Ce este Dumnezeu? Dacã-ti rãspund cã este întregul care defineste partea, o sã-mi replici, probabil, cã mã refugiez în abstactiuni.
            ALFA: Nu numai: definirea unei abstractiuni, printr-o altã abstractiune, eludeazã criteriile unei argumentatii credibile.
            ALEF: E, poate, mai de înteles dacã-ti voi spune cã e singura ,,entitate” care depãseste posibilitãtile umane de conceptualizare.
            ALFA: Nu mã convinge: însãsi notiunea de ,,entitate” presupune o limitare, o circumscriere...
            ALEF: De ce? Entitatea fizicã fundamentalã stim cã e câmpul cuantic, mediul autoprezent în spatiu. Pe undeva, totusi, ai dreptate. Nu poti limita nelimitatul. Categoric, nu poti propune o mãsurã nemãsurabilului...
            ALFA: Ar fi mai aplicatã notiunea ,,esentã”? Ca un izvor al izvoarelor. Ca o constantã curgere. Ca un început al începuturilor perpetue. Un continuum cvadridimensional al spatiului-timp.
            ALEF: Cred cã ne-am apropiat. Încã vechii greci considerau simetria ca esentã a lucrurilor. Leibniz reducea esenta lumii la monade. Fiecare monadã oglindind întregul Univers, dar nu si ultimele componente ale materiei - cum le subîntelege budismul. Esentã ar fi si simetriile quarciene ale hadronilor, culorile...
            ALFA: Sã nu ne împotmolim în exemple. E vorba, deci, dacã am înteles corect, de o esentã pretutindenarã. Nu metaforizãm? Însãsi ,,esenta”, mã întreb, nu este si ea ,,ceva”? Si dacã este ceva real, consistent, nu ne întoarcem la atribute, la delimitãri? La tipare reductive, aproximative si, ca atare, incomplete si deformatoare? Cum ar fi, de pildã, si cu, altãdatã, sacrosantele si imuabilele, azi cãzute în desuitudine, sub loviturile noilor experiente si teorii stiintifice, unele din, asa-numitele, ,,constante universale”?
            ALEF: Am rostit ,,esenta” într-un sens deshotãrnicit, impuls al structurilor, dar si al haosului, al armoniei, dar si al dezechilibrelor...Fiorul începutului, dar si al aneantizãrii. Am pus accentul pe procese si nu pe obiecte sau situatii...
            ALFA: Deci: entitate, esentã, fior, impuls. Redutabilã colectie de atribute. La ele s-ar putea adãuga, probabil, încã pe atâtea câte existã în dictionarul conventional al limbajului si sã nu fim, totusi, multumiti.
            ALEF: Iar hiperbolizãm. Te avânti. Nu l-am putea defini pe Dumnezeu ceva mai simplu?
            ALFA: Cum, mai simplu?
            ALEF: Organic, firesc. Cum sunt si necesitatea eticã de a-l avea, necesitatea filosoficã de a întelege sau însãsi perfectiunea armoniei Universale. Toate formele de viatã sunt îmbibate de substanta divinã. Si nu numai...
            ALFA: Dar imperativul moral, întelepciunea, credinta sau armonia si sacralitatea vietii sunt consecinte. Noi cãutãm cauza! Cauza cauzelor. Atributelor pomenite pânã acum nu le incumbã, oare, nimic definitoriu?
            ALEF: Când vorbim de Dumnezeu, nimic nu poate fi definitoriu. Însusi conceptul de dumnezeire depãseste posibilitãtile biologice si spirituale de întelegere si, mai ales, de reprezentare. El transcede logica si putintele de expresie ale limbajului, se abstrage de la orice limitare si orice definitie care ar  putea deveni o dogmã sau o circumscriere arbitrarã si reductionistã. Conceptele ratiunii sunt limitate prin neputinta de a scoate la luminã adevãratele legi ale naturii, ci doar a le aproxima constructiile mentalului nostru. Dacã ar exista o expresie nonverbalã, nonimaginativã a realitãtii... Poate...
            ALFA: De-a lungul istoriei, nu putine au fost, totusi, definitiile indefinibilului. Zicerile despre Dumnezeu ocupã, pe putin, rafturi întregi de mari biblioteci. Pentru filosofi, în genere, Dumnezeu rãmâne o ideee, un concept abstract, un principiu generativ de existentã. Unii filosofi accentueazã interventia lui Dumnezeu în sensul fizic al vietii, altii fac apel la El ca la un principiu moral suprem. Pentru Spinoza, e ,,substanta care constã în infinite atribute, dintre care, fiecare, exprimã o esentã eternã si infinitã”. Pentru Aristotel, e cauza primã a lucrurilor. Toma de Aquino analizeazã mai multe ,,probe” care atestã existenta lui Dumnezeu. Pentru Decartes, Dumnezeu ,,e fiinta perfectã”. Pentru religiile monoteiste, Dumnezeu e creatorul atotputernic si atotstiutor al lumii; dar, totodatã, bunãtatea întruchipatã, temelia si garantia moralitãtii. Isaia 7,9: ,,Dacã nu credeti, nu veti întelege”. Fãrã credintã, doar prin ratiune, gânditorii religiosi neagã posibilitatea apropierii de dumnezeire. Scriitorul crestin Dionisie Pseudo-Areopagitul (sec.V-VI) afirmã cã Dumnezeu este dincolo de toate afirmatiile si negatiile, natura sa fiind ,,mai presus de cuvânt, de minte si de fiintã, fiind necunoscutã”. Câteva dintre cãile de apropiere sunt cunoscute prin asa-numitele ,,devequr” („Cabala”), când omul îsi pãstrazã identitatea, alipindu-se doar de Divinitate sau, dimpotrivã, când se contopeste cu Absolutul - ca în ,,extazul mistic” sau ,,iluminarea lãuntricã”. Relevant ,,Memorialul” matematicianului si filosofului francez Pascal, gãsit, dupã moartea sa, cusut în cãptusala hainei. Scris cu o grafie abruptã, sfâsiatã, nu în stilul obisnuit al frazei filosofului. Citez: ,,De la ora zece si jumãtate seara, pânã la douãsprezece si jumãtate (noaptea)
FOC.
            Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filosofilor si savantilor. Certitudine. Sentiment. Bucurie. Pace. Dumnezeul lui Iisus Hristos”.
            Extaz mistic? Halucinatie? Sau iluminare, adicã fuziune între sentiment si supraluciditate?
(continuare în numãrul viitor)