|
FORMA
SI REFORMA
DREPTUL LA MUNCA
EGALITATEA
DE SANSE
Gabriela
IOAN
a.
discriminare pe criterii de vârstã si sex
b. românii, un popor tolerant
c. amenzi de 20.000.000 lei pentru discriminare
Un studiu fãcut pe o serie de anunturi publicitare
(aproximativ 700 de anunturi), apãrute în presa
scrisã, a dus la concluzia cã, în România,
existã discriminare numai pe criterii de sex si/sau
de vârstã. Centrul National de Combatere a Discriminãrii,
desemnat sã se ocupe de studiul acestor probleme, nu
a ajuns la concluzia cã, în România anului
2002, ar exista discriminare pe alte criterii, cum ar fi rasa
sau religia.
Studiul confirmã un postulat, toleranta românilor
fatã de convingerile, credinta sau originea concetãtenilor
sau conationalilor. |
Nu la fel stau lucrurile, spunem, în ceea ce priveste criteriile
de angajare în muncã, unde angajatorii se aratã
foarte interesati de vârstã si - de multe ori - de
sexul viitorului angajat.
Cât de gravã este lipsa de tolerantã în
ceea ce priveste selectia pe aceste criterii si care este motivatia
acestei stãri de fapt?
Sociologic vorbind, sefii de întreprindere gãsesc
justificare pentru faptul cã vor sã angajeze numai
oameni cu pregãtire profesionalã realã, si
cu putere de muncã pe mãsurã, în faptul
cã societatea româneascã se aflã în
tranzitie, în plinã competitie economicã,
cã societãtile comerciale sunt sufocate de impozite
si taxe, de constrângeri si concurentã.
Din aceeasi perspectivã, discriminarea se justificã
si prin cutumã, prin traditia, ce nu poate fi ignoratã,
si anume pe faptul cã, în România, ca în
majoritatea tãrilor influentate de Orient, femeii îi
este sortit mai ales un rol decorativ, familial, si mai putin
unul social.
În România s-au creat o serie de organizatii neguvernamentale,
de fundatii care au drept scop promovarea egalitãtii de
sanse între femei si bãrbati.
Dacã aceastã selectie discriminatorie are toate
sansele sã fie estompatã, în timp, nu numai
prin interventia organismelor de tot felul (de exemplu: Agentia
Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca, Ministerul Muncii si
Solidaritatii Sociale), ci si de puterea exemplului, dat fiind
faptul cã tot mai multe femei dovedesc nu doar for]` de
muncã egalã cu a bãrbatului, ci si predispozitia
de a prelua conducerea unor colective, activitãti, întreprinderi,
ministere etc., nu la fel de simplu se va reduce discriminarea
în ceea ce priveste vârsta angajatului.
Este evident, asa cum spunem, cã orice întreprinzãtor
vrea eficientã, nu numai pentru a evolua ci, uneori, pentru
a supravietui. Nu pot fi obligati angajatorii sã-si selecteze
forta de muncã din rândul persoanelor de vârsta
a treia.
Dar, în România de azi, este foarte real faptul cã
persoanele aflate în partea a doua a vietii - si mai ales
din rândul unor categorii profesionale, cum ar fi artistii,
medicii, profesorii, în general, intelectualii - se aflã
aproape în imposibilitatea de a-si gãsi loc de muncã,
dacã au nesansa de a si-l pierde, din motive independente
de vointa lor. O persoanã aflatã în pragul
pensionãrii este, în cel mai bun caz, angajatã
sub pregãtirea sa si, de cele mai multe ori, cu un salariu
sub valoarea realã si echivalantã pentru o persoanã
tânãrã.
Nu e vina lor, aici cred cã e vorba de o altfel de “discriminare”:
a Statului fatã de aceastã categorie a cetãtenilor
români. Prin urmare, nu cred cã, în astfel
de cazuri, solutia este o amendã, indiferent de cuantumul
ei, aplicatã celui care refuzã sã angajeze
o persoanã în vârstã. Solutia este implicarea
Statului nu în constatarea acestor stãri de fapt,
ci în crearea de locuri de muncã pentru cei aflati
în partea a doua a vietii, precum si facilitãti pentru
cei care angajeazã astfel de persoane.
Numai astfel ar arãta Statul cã-i pasã de
cei care au muncit, contribuind la existenta lui, si cã
nu îi aruncã la cos, ca pe niste sosoni scosi din
uz, pe cei care sunt prea tineri pentru a iesi la pensie si prea
bãtrâni pentru a mai intra în ritmul impus
de aceastã perioadã.
|
