MORALIA

 SERVICIILE SECRETE ROMANESTI, INTRE EPURARI SI TENTATIA PUTERII (II)

 Ioan Drãgoi

In plinã campanie proNATO, guvernantii se dau de ceasul mortii sã cosmetizeze pe unde se mai poate, doar, doar, vor scãpa neobservate petele de la dosarul integrãrii. Cele mai penibile astfel de operatii de mimare a reformei sunt combaterea coruptiei, demilitarizarea politiei si restructurarea serviciilor secrete.              Din ce în ce e mai evident cã delicatele operatii de cârpealã nu sunt stãpânite integral, iar gafele se tin lant.              Dupã 12 ani, în care n-a fost ocazie unde sã nu se clameze demilitarizarea politiei, se poate constata cã operatiunea nici mãcar nu a debutat, in mod real, pentru simplul motiv cã nu sunt fondurile necesare.              Cât despre serviciile secrete, remarca unui oficial american („Nu ar trebui îndepãrtati toti securistii, ci doar aceia care au fãcut politie ideologicã!”), adicã politie politicã, cum spunem noi, a aruncat în derizoriu, atât efortul presei de dreapta pentru îndepãrtarea fostilor ofiteri de securitate din zonele de decizie, cât si strãduinta guvernantilor de a-i ascunde si exploata, pe aceiasi.              Iatã cã, dintr-o simplã frazã, putem deduce cã americanii nu se sperie câtusi de putin, nici de cei ce i-au spionat, nici de cei ce le-au urmãrit agentii, infiltrati de CIA, în România. Nici înainte, nici dupã 1990! Grija lor ar fi cei ce au fãcut politie politicã! Si despre care stie orice ageamiu cã nu au fãcut nici spionaj, nici contraspionaj!

             Sugestive, în acest sens au fost bâlbâielile din jurul mineriadelor din 1998, ale manifestãrilor secesioniste de tip ProTransilavania sau Partidul Moldovenilor, precum si permanenta, criminala si complicea ignorare a semnalãrii actelor de coruptie ce au secãtuit firava noastrã economie.

             Obsedat de senzatia cã nu tine în mânã serviciile secrete, Presedintele Constantinescu a fãcut eforturi vizibile pentru a le restructura, în scopul subordonãrii lor totale. Esecul, de la sfârsitul mandatului, confirmã cã, de ce s-a temut, n-a scãpat.
             Fostul colonel de securitate Dumitru Prichici (membru PNTcd) a creionat, încã din 1996, o nouã piramidã a serviciilor secrete românesti, asezate sub comanda unicã a asa-numitei Directii Generale a Serviciilor de Informatii (DGSI), care urma sã detinã un serviciu special de... supraveghere a acestora. Deci, al zecelea! La concurentã, din sânul aceluiasi partid, a emanat un alt proiect, al cãrui autor avea sã fie deputatul Mihai Nica.
             Principala trãsãturã a acestuia din urmã avea sã fie crearea unei Comunitãti de Informatii, un organism menit sã adune sub cupola sa (mai bine zis, a Presedintelui statului), toate cele zece servicii secrete din România: Serviciul Român de Informatii, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Pazã si Protectie, Serviciul Tehnic Special, câte douã servicii (unul de informatii, altul de contrainformatii) de la M.Ap.N. si M.I., Serviciul de Informatii de la Directia Penitenciarelor, subordonatã Ministerului Justitiei si Oficiul National de Prevenire si Combatere a Spãlãrii Banilor, dependent de Ministerul Finantelor. Ultimul, inexistent la data propunerii.
             Un element revolutionar al propunerii lui Nica îl constituie prevederea ca demnitarii destinatari ai informatiilor sã rãspundã penal, în cazul neutilizãrii lor în timp util. Indiferent cã e vorba de rea vointã sau incompetentã. Stipularea era pe cât de interesantã, pe atât de iluzorie, deoarece avea sã aibã soarta Legii rãspunderii ministeriale, care, în urma “îmbunãtãtirilor” aduse în Parlament, a ajuns o adevãratã lege a... imunitãtii ministeriale! Asa se întâmplã când unii ministri sunt si parlamentari, fenomen ce nu existã în alte pãrti.
             Desi meritorii si necesare, initiativele Prichici si Nica aveau un pãcat comun: nu reuseau sã evite concentrarea puterii într-o singurã mânã, si nici nu dãdeau sugestii asupra unor surse financiarea alternative, elemente fãrã de care adevãrata reformare devine o vorbã goalã.
             Dovada cea mai edificatoare a lipsei lor de viabilitate este faptul cã nu au fost puse în aplicare, oricât si-ar fi dorit fostul Presedinte, acest lucru. De boala aceasta s-a molipsit si fostul premier, Radu Vasile, care, blocat la informatii de Emil Constantinescu, intentiona sã-si facã o structurã similarã, în subordinea sa. Initiatorul ar fi trebuit sã fie Ovidiu Grecea. Debarcarea lui precipitatã din decembrie 1999, nu l-a mai lãsat sã-si ducã la îndeplinire planul.
             Nici Presedintele Ion Iliescu nu a scãpat de tentatia unificãrii tuturor serviciilor secrete într-o singurã minte. Ba, chiar a aruncat-o “pe piatã”, prin Ioan Talpes, starostele consilierilor prezidentiali. Reactia durã a presei împotriva acestei idei (la lansarea ei, în urmã cu cinci ani, o asemenea reactie a lipsit, cu toate cã a fost publicatã într-un cotidian central) l-a încurajat pe ezitantul Adrian Nãstase, care s-a fãcut cã nu stie cine l-a pus pe Talpes sã o relanseze, si a fãcut-o praf. În numele unor principii democratice, bineînteles. În final, neavând ce face, chiar Presedintele a dezavuat-o, considerând-o... nefericitã!
             Tentatia controlului personal al informatiilor nu l-a ocolit nici pe actualul premier. Nemaiputând sã reia ideea lui Radu Vasile privind crearea unui serviciu de informatii subordonat, în exclusivitate, Guvernului, domnia sa a încercat sã-si plaseze un om de încredere, pe fostul ofiter de informatii Ristea Priboi, în fruntea comisiei de control a SIE, din Camera Deputatilor. Reactia vehementã a presei independente, atâta cât a mai rãmas, alimentatã si de avertismente voalate, emanate de cancelariile vestice, la care s-a adãugat interventia martialã (mai degrabã o rãzbunare pentru dezaprobarea de cãtre Nãstase a propunerii lui Talpes), a Presedintelui Iliescu, l-a determinat sã renunte, strângând din dinti, la favoritul sãu.
 

             Pripit, ca si predecesorul sãu la declansarea conflictului din Iugoslavia, Presedintele Iliescu s-a grãbit sã-si afirme solidaritatea cu SUA, fatã de cauza combaterii terorismului, si sã-i punã la dispozitie potentialul militar românesc, într-un moment în care nici toti membrii plini ai NATO nu o fãcuserã atât de transant. Sã fi uitat cã graba cu care am participat, cu un amãrât de spital militar (de care nu avea nimeni nevoie), la Rãzboiul din Golf, ne-a adus niste pierderi de peste 40 de milioane de dolari, prin neonorarea de cãtre Saddam, a lucrãrilor de îmbunãtãtiri funciare executate pânã atunci si prin confiscarea tuturor utilajelor noastre din Irak? Sã fi uitat pierderile imense suferite, în urma rãzboiului din Iugoslavia si cinismul cu care ni s-au refuzat despãgubirile de cãtre aceiasi “parteneri”? Are domnia sa vreo sigurantã cã nu se va repeta aceastã originalã formulã de rãsplatã? Ba, mai rãu, cã România nu va deveni tinta rãzbunãrii teroristilor si a fortelor care îi sustin, iritate de acest exces de zel?
             În loc sã fie îngrijoratã de bãtãlia pentru putere si pentru controlul sferelor de influentã, clasa politicã româneascã ar trebui întâi sã grãbeascã adoptarea actelor legislative si a normelor lor de aplicare, ce stagneazã de atâtia ani în Parlament, acte absolut necesare în actuala configuratie geopoliticã. Avem în vedere necesitatea aplicarii reale a Legii secretului de stat, Legilor de organizare a SIE, SPP si a Politiei, Statutul politistului, Statutul ofiterului de informatii etc.
             Evitarea haosului economic, coordonarea serviciilor secrete, precum si elaborarea unei noi strategii de apãrare, adaptate la combaterea terorismuluui, acestea trebuie sã fie noile comandamente, atât ale Puterii, cât si ale întregii noastre clase politice. Altfel, vom iesi foarte sifonati din aceastã zbuciumatã perioadã istoricã!
             Revenind la atât de surprinzãtoarea, pentru unii, si, mai ales, dezamãgitoarea, pentru altii, declaratie a oficialului american (cã din noile structuri ar trebui îndepãrtati doar politistii ce au fãcut “politie ideologicã”), ne întrebãm, cu stupoare, ce reactie vor avea guvernantii nostri? Vor profita, ca sã-si aducã înapoi favoritii, din moment ce au dezlegare de la “Înalta Poartã”?