LIBERTATEA DE DUPA GRATII

FOLOSIREA FORTEI IN INSTITUTIA PENITENCIARA

Dr. Florian GHEORGHE
 
 

Putini isi imagineaza ca, dincolo de gratii, exista o lume intreaga, vie, extrem de mobila, cu probleme si dorinte, cu spaime si sperante.              Pentru prima data si in exclusivitate, va prezentam lumea penitenciarelor, prin ochii unui psiholog a carui viata - asemeni cea a gardienilor sau personalului ce lucreaza in penitenciar, se petrece, in cea mai mare parte a timpului, dincolo de gratii, in serviciul unui sistem dedicat celor privati de libertate si intr-un fel, alaturi de acestia din urma.

Atunci când apar, conflictele din penitenciar, ele polarizeazã atentia publicului larg, a institutiilor statului cu atributii în domeniu, a organizatiilor non-guvernamentale care apãrã drepturile omului. Declaratiile de presã, rapoartele comisiilor de anchetã ocupã primele pagini ale ziarelor, iar membrii de familie ai detinutilor implicati îsi manifestã nelinistea, pe micile ecrane. Lucrurile se linistesc si aparent intrã în normal dar pentru personal si detinuti ele constituie un larg prilej de meditatie (cineva spunea cã un rãzboi nu s-a încheiat dacã oamenii îsi mai aduc aminite de el...).

            Iatã acum problema utilizãrii fortei în “Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul detinutilor” (rezolutia ONU din 30 august 1955):
             Art. 54 - 1. - “Personalul locurilor de detentie nu trebuie sã utilizeze forta în raporturile lor cu detinuti, decât în caz de legitimã apãrare, de tentativã de evadare sau de rezistentã prin fortã sau pasivitate la un ordin bazat pe legi sau regulamente. Personalul care recurge la fortã trebuie sã limiteze folosirea acesteia la strictul necesar si sã raporteze imediat incidentul directorului asezãmântului.
             2. - Membrii personalului din penitenciar trebuie sã facã un antrenament special care sã le permitã sã stãpâneascã detinutii violenti.
             3. - Exceptând împrejurãrile speciale, agentii care asigurã un serviciu care îi pune în contact direct cu detinutii, nu trebuie sã fie înarmati. De altfel, nu se va încredinta niciodatã o armã unui membru al personalului, fãrã ca acesta sã fi fost instruit în mânuirea acesteia”.
 La Adunarea Generalã ONU din 17 decembrie 1979 a fost adoptatã Rezolutia 34169 privind “Codul de conduitã pentru responsabilii cu aplicarea legilor” care prevede, la art. 3 si în comentariul explicativ: “responsabilii cu aplicarea legilor pot recurge la fortã numai când aceasta este strict necesarã si în mãsura cerutã de îndeplinirea functiilor lor”.

             a) Aceastã dispozitie subliniazã cã responsabilii cu aplicarea legilor nu trebuie decât, în mod exceptional, sã recurgã la fortã; desi aceastã dispozitie implicã faptul cã responsabilii cu aplicarea legii pot fi autorizati sã recurgã la fortã, în mãsura în care aceasta este necesarã, în mod rezonabil, având în vedere circumstantele, pentru a împiedica o crimã sau pentru a opri sau ajuta la oprirea legalã a delincventilor sau suspectilor, ei nu pot recurge la fortã dincolo de aceastã limitã.
             b) Dreptul national restrânge, în general, recurgerea la fortã pentru responsabilii cu aplicarea legii, conform unui principiu de proportionalitate. Este de asteptat ca interpretarea prezentei dispozitii sã tinã cont de aceste principii nationale ale proportionalitãtii. Prezenta dispozitie nu va fi, în nici un caz, interpretatã ca autorizând folosirea fortei în afara proportiei cu scopul legitim urmãrit.
             c) Folosirea armelor de foc este consideratã un mijloc extrem. Trebuie întreprins totul pentru a exclude folosirea armelor de foc, în special, împotriva copiilor. Într-o manierã generalã, nu trebuie sã se recurgã la arme de foc, cu exceptia cazului când un delincvent bãnuit cã va opune rezistentã înarmatã sau în altã manierã, pune în pericol viata altuia si când mijloacele, mai putin radicale, nu ajung pentru a stãpâni sau aresta delincventul bãnuit. De fiecare datã când este utilizatã o armã de foc, cazul trebuie semnalat prompt autoritãtilor competente”.
             Consiliul Europei în Recomandarea nr. (87)3 privind “Regulile europene pentru penitenciare”, consacrã douã articole modalitãtilor de constrângere utilizate în penitenciare:
             “Art. 39 - Folosirea lanturilor si a fiarelor este interzisã. Cãtuse, cãmãsi de fortã si alte obiecte de constrângere nu vor fi niciodatã aplicate drept pedeapsã. Ele nu vor fi folosite decât în urmãtoarele împrejurãri:
             a) dacã este necesar, ca o mãsurã de precautie împotriva evadãrii în timpul unui transfer, fiind însã înlãturate atunci când detinutul apare în fata unei autoritãti judiciare sau administrative, dacã autoritatea nu a hotãrât altfel;
             b) pe motive medicale sub îndrumarea si supravegherea medicului;
             c) prin ordinul directorului, dacã toate celelalte metode de control esueazã, în scopul protejãrii unui detinut de la încercãri de automutilare, rãnirea celorlalti sau pentru a preveni daune serioase aduse proprietãtii; în astfel de cazuri directorul va trebui sã consulte de urgentã medicul si sã raporteze imediat autoritãtii administrative superioare.
             Art. 40 - Termenii si maniera de utilizare a cãilor de constrângere autorizate în paragraful precedent vor fi hotãrâte prin lege sau prin regulament. Astfel de mijloace nu se vor aplica timp mai îndelungat decât este absolut necesar”.
             În sfârsit, organizatia internationalã non-guvernamentalã Penal Reform International, în manualul sãu realizat în 1995 si consacrat unei bune practici în penitenciare, face urmãtoarele recomandãri pentru a preveni folosirea excesivã a fortei (A pune regulile în actiune, editor P.R.I., Haga, 1995, pag. 183):                 “Mijloacele de evitare a tratamentelor necorespunzãtoare, a recurgerii excesive la fortã si, în acelasi timp, la torturã sunt:
             a) accesul în închisoare: multi oameni din exterior vin la orice orã si li se permite sã vadã fiecare colt al închisorii. În timp ce din ratiuni subiective, supraveghetorii au tendinta sã se acopere unii pe altii, martorii din exterior nu pot sã nu observe aceasta si, în consecintã, vor putea sã împiedice tratamentele necorespunzãtoare. În aceastã privintã, ar trebui sã fie mentinut rolul organismelor neguvernamentale, deoarece ele informeazã publicul asupra tratamentelor necorespunzãtoare, dacã acestea au loc în mod curent si în acelasi timp pot sã mobilizeze forte din societate pentru a se opune acestor tratamente;
             b) regulile: contin un ansamblu de reglementãri în cadrul cãruia este pusã în evidentã orice interventie care poate sã conducã la un tratament necorespunzãtor, ca de exemplu: folosirea constrângetii în regimul celular; un sistem de verificare dacã regulile sunt respectate si existenta unor factori descurajatori pentru cei care nu înteleg sã le respecte;
             c) angajamentul: o directivã clarã din partea conducerii asupra conditiei etice în care se realizeazã detentia”.
 (urmare in numarul viitor)