dr. Mircea Dutu, avocat, profesor universitar

ISTORII VECHI SI NOI
 

PROCESE CELEBRE: RAZBOI LA MITROPOLIE (III)
ADEVARATE CAUZE

 

 

“O palpitanta si tragica poveste despre cresterea si decaderea unui om ales: Ghenadie Petrescu. «Afacerea» s-a desfasurat la mijlocul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea si va ramâne, pentru totdeauna, un exemplu pilduitor petru lupta permanenta intre Putere si Sfintenie, dintre Politica si Biserica, intre Nationalism si Cosmopolitism”.

(continuare din nr. trecut)

            Într-adevãr, dispunând de serioase mijloace materiale si speculând starea de sãrãcie a populatiei, misionarii catolici reuseau sã atragã noi adepti, din rândurile majoritãtii ortodoxe. Fenomenul s-a manifestat mai întâi la orase si s-a extins, apoi, cu repeziciune, la sate. El devenise deosebit de îngrijorãtor, la sfârsitul secolului al XIX-lea, mai ales în Moldova unde, dupã relatãrile presei, se înregistrau „sate întregi în care copii tãranilor sunt botezati catolici pentru cã preotul catolic e foarte puternic, iar administratia nu se opune” („Adevãrul”). Format la scoala spiritualã a intransigentei episcopului Melchisedec, adept al pan-ortodoxismului, si lipsit, pe nedrept, de scaunul mitropolitan, de cãtre liberali, prin impunerea lui Gheorghian, Ghenadie Petrescu nu putea sã nu rãspundã energic unor asemenea „acte de agresiune” si sã cadã, astfel, în dizgratia monarhului. Pentru cã, spre deosebire de antecesorul sãu, o fire smeritã si supusã, mai ales politic, care prefera sã evite conflictul si sã demisioneze, acesta, dimpotrivã, era adeptul rezistentei agresive.
            În plus, atitudinea dacã nu ostilã, cel putin rezervatã a lui Ghenadie, fatã de Rege, s-a manifestat încã din 1890 când, în cadrul disputei dintre Casa Regalã si Episcopia Argesului pe tema palatului regal din Curtea de Arges, care îl revendica drept sediu, din ordinul sãu a fost ocupatã, cu forta, vila arhitectilor, fapt ce l-a fãcut, de la început, deosebit de incomod, pentru dinastie care dorea, cu orice pret, promovarea catolicismului printre români. Cã este asa, rezultã si din faptul cã, dupã înlãturarea lui Ghenadie, ofensiva papistasã s-a intensificat, ajungându-se ca, la 1900, Guvernul P.P. Carp (slujitor credincios al lui Carol I, pânã si în privinta Primului rãzboi mondial!) sã depunã, la Parlament, un proiect de lege privind regimul juridic al Congregatiilor religioase prin care sã se recunoascã dreptul de persoane juridice cultelor: catolic, protestant si luteran, cu consecinta sa principalã: posibilitatea achizitionãrii de terenuri!
            Actiunea regelui si a liberalilor a fost usuratã si de o serie de slãbiciuni lumesti ale mitropolitului, în frunte cu iubirea de putere si dragostea de arginti!

          Rolul de „unealtã regalã” a revenit primului-ministru Dimitrie A. Sturza, misie care avea sã-l coste, este adevãrat temporar, în cele din urmã, chiar functia de sef al Guvernului liberal!
            Între Regele Carol I si D. A. Sturza a fost o mare prietenie, completatã de admiratie si respect reciproc, cu împletirea dorintelor regale de guvernare autocraticã si supusã recunostintã.
            În mod aparent paradoxal, dupã ce, initial, atacase cu violentã pe tânãrul print german urcat pe tronul de la Bucuresti, liderul liberal a ajuns cel mai obedient sfetnic al sãu. Pentru cã Dimitrie A. Sturza este, printre altele, cel care a introdus pupatul mâinii regale, la marile solemnitãti!
            Conform unui plan riguros constituit (în spirit „nemtesc”!), s-a început printr-o serie de presiuni si santaje, cu dezvãluiri incomode asupra mitropolitului, spre a-l determina sã pãrãseascã scaunul mitropolitan „de bunã voie”, prin demisie, fãrã complicatii politice, dar Ghenadie nu a marsat. Astfel, la începutul anului 1896, câteva ziare de partid au publicat acuzatii de incorectitudine la adresa Mitropolitului-Primat Ghenadie Petrescu, iar altele i-au luat apãrarea, nãscându-se, astfel, o mare polemicã publicã, cu tendinta de a se permanentiza. O ocazie care trebuia fructificatã de puterea politicã. Atunci s-a trecut la o luptã „surdã si de zi cu zi”, pe viatã si pe moarte, între autoritãtile civile si Mitropolitul-Primat. S-a apelat, apoi, la mijloace mai putin „ortodoxe”. Prin Departamentul Cultelor, condus de Petru Poni si utilizându-se munca „de la om la om” Guvernul a reusit sã-si atragã, de partea sa, si contra rãzvrãtitului, pe cei mai multi dintre membrii Sfântului Sinod, deranjati de autoritarismul noului mitropolit si atrasi de presiunile avantajelor viitoare. S-a dovedit, astfel, încã o datã, cã puterea si banul pot sã batã pânã si orice sublim spirit crestin”.
            Pe data de 1 mai s-a convocat Sinodul, în sesiune de primãvarã. Pânã în ziua de 17 mai, el nu a putut sã se întruneascã în sedintã, întrucât majoritatea arhiepiscopilor si arhiereilor lipseau. Conflictul devenise deosebit de grav, cãci se ajunsese la acuzãri fãcute de prelati, iar Mitropolitul-Primat vorbea de rãzmelitã.
            Permanent informat de evolutia ostilitãtilor, inclusiv de pozitia majoritarã a Sinodului, Ghenadie a refuzat sã rãspundã si sã se prezinte la sedintã,  constientizând pericolul înlãturãrii corect formal, dar inechitabil moral. Deosebit de abil si pregãtit, inclusiv sufleteste, spre a rãspunde manevrelor politicienilor si a se „vinde deosebit de scump”, seful Bisericii Ortodoxe Române a refuzat sã se prezinte la sedintã.
            A fost urmat, în gestul sãu, cu evidente semnificatii protestatare, de putini partizani credinciosi: arhiereii Dosoftei Botoseneanu, Nifon Ploiesteanu si Valeriu Râmniceanu.
            Dar autoritãtile laice, în complicitate indusã si  interesatã cu majoritatea celor bisericesti, hotãrâserã sã încheie transant si rapid afacerea. La primul termen, 17 mai 1896, episcopul Partenie al Dunãrii de Jos i-a fãcut, în lipsã, Mitropolitului, un aspru rechizitoriu, si a propus sã se aleagã, de îndatã, o delegatie de înalti prelati, care sã-l someze spre a se prezenta în fata Sinodului; propunerea a fost adoptatã cu unanimitate, fiind alesi, în aceastã calitate: mitropolitul Moldovei si episcopii Timus si Silvestru Bãcãoanul.
(urmare în numãrul viitor)