|
REALITATEA
DE LANGA NOI
DREPTUL
NOMOCANONIC (I)
- LEGI SI CANOANE -
Prof. dr. Nicolae DURÃ
- Facultatea de Teologie Ortodoxã - Universitatea Bucuresti
|
Una dintre principalele ramuri ale Dreptului bizantin
– care s-a studiat odinioarã la Facultatea de
Drept a Universitãtii din Constantinopol, si apoi
la Beirut, la Roma, la Bolonia, Sorbona, Oxford etc., si
astãzi, încã la marile Facultãti
de Drept ale Universitãtilor europene - a fost si
Dreptul nomocanonic. Acesta constã, întâi
de toate, în studiul legilor statului roman, crestin,
privitor la chestiunile vietii ecleziastice externe.
|
Care sunt aceste legi, de când au apãrut ele, care
este continutul lor propriu-zis, care mai este valabilitatea lor,
astãzi, etc., sunt tot atâtea întrebãri
la care vom încerca sã rãspundem, începând
chiar cu ultima, care nu este însã cea din urmã,
fiindcã însãsi prezentarea acestor legi va
genera alte întrebãri si va sugera alte rãspunsuri.
Pe lângã normele canonice date de ea însãsi,
pentru organizarea si functionarea ei, Biserica rãsãriteanã
recunoaste, încã si astãzi, statului, dreptul
de a da legi în chestiunile vietii bisericesti, externe.
„Însã – asa dupã cum preciza deja un cunoscut
canonist ortodox – totdeauna trebuie presupus cã puterea
Statului recunoaste, în principiu, valabilitatea tuturor
legilor bisericesti; cã, între Stat si Bisericã
este o întelegere reciprocã si cã normele
date de legislatia lumeascã, în chestiunile bisericesti,
se dau numai în spiritul dreptului bisericesc si totdeauna
în interesul Bisericii” (N. Milas, Dreptul bisericesc
..., p.45).
Dar, unde-si gãseste temeiul istoric si pravila ei aceastã
recunoastere a legilor civile, de cãtre Bisericã,
ca izvor al dreptului ei, în chestiunile vietii bisericesti
externe?!
În anul 380, religia crestinã a fost proclamatã
ca religie de stat a Imperiului roman. Apoi, Biserica a fost „proclamatã
ca bazã a dreptului” roman; „drepturile politice si, în
oarecare privintã, chiar cele generale ale indivizilor”,
au fost în asa fel prevãzute, încât „…
sã depindã de faptul de a apartine sau nu Bisericii…”.
În fine, volens-nolens, Biserica lãsa „puterii
Statului, dreptul de a face legi si în chestiuni bisericesti,
fie singur, fie în unire cu autoritatea bisericeascã”
(N. Milas, Drept bisericesc…, p. 43).
Atât în Rãsãrit, cât si în
Apus, aceste legi ale statului roman, crestin, îndeosebi
cele care priveau interesele Bisericii, au fost observate si aplicate
pânã prin secolul al XV-lea. Pontifii romani, de
pildã, au fãcut apel la „leges Justinianeas” (legile
lui Justinian) „non solum in civili et ecclesiastica administratione,
sed praesertim in ordinatione sacri palati lateranensis…” (nu
numai în administratia civilã si ecleziasticã,
ci, mai ales, în organizarea Sfântului Palat de la
Lateran) (Pitra, tom II, Praefat., p. XXXIV, n. 6). Asadar, legile
de stat au servit nu numai Statului papal, ci si Curtii papale,
prima autoritate statalã a Apusului, spre sfârsitul
mileniului I si începutul celui de-al doilea.
În vechile Colectii de canoane au fost incluse si legile
împãratilor romani, crestini, referitoare la domenii
ale Bisericii. Acest fel de legi, considerate ca un izvor auxiliar
(suplimentar) al Dreptului ecleziastic, apar deja în „Colectia
canonicã” a lui Ioan Scolasticul, alcãtuitã
pe la jumãtatea secolului al VI-lea. Excerpte din Novelele
lui Justinian (527-565), care priveau Biserica, au fost inserate
de Ioan Scolasticul ca apendix la Colectia sau „Syntagma” sa canonicã,
în Introducerea cãreia a tinut sã precizeze
cã aceste legi fuseserã formulate în concordantã
cu spiritul legilor Bisericii, adicã al Canoanelor, si
cã ele dãduserã acestora si o deosebitã
„autoritate” (auèentßan) autoritate în stat
pentru toti subiectii imperiului, contribuind astfel ca toate
sã fie aplicate „dupã învãtãtura
dumnezeiascã, spre folosul întregii omeniri” (Collectio,
LXXVII, capitulorum).
Acelasi Ioan Scolasticul afirma cã legile împãratului
Justinian, „… nu numai cã urmau spiritul canoanelor Pãrintilor
nostri, ortodocsi, ci au oferit acestora autoritate din partea
puterii împãrãtesti,…”, si cã ele urmãresc
„interesele întregii creatii omenesti ” (Synagoga în
87 capitole, în J.P. Pitra, vol. II, p. 390).
Din precizarea lui Ioan Scolasticul retinem, asadar, nu numai
cã aceste legi imperiale erau îmbibate de spiritul
legislatiei canonice, ci si faptul cã si canoanele au fost
investite cu putere de lege – pentru totusi supusii imperiului
– prin aceeasi autoritate imperialã.
Începând cu epoca lui Justinian, insertia legilor
de stat privitoare la chestiuni de naturã ecleziasticã
– în Colectiile canonice - avea sã devinã
o realitate obisnuitã. Aceste Colectii – ce cuprindeau
canoane si legi de stat – avea sã fie cunoscutã
si sã circule sub genericul de Nomocanoane (legi si canoane).
Nomocanoanele sunt, asadar, colectii mixte de legi bisericesti
(canoane) si legi de stat (nomos), care se refereau la chestiuni
bisericesti si cu aplicabilitate în viata Bisericii.
Trebuie, de asemenea, precizat si retinut cã, în
aceste Colectii, – numite „Nomocanoane” – au fost mai întâi
inserate canoanele si apoi legile de stat privitoare la aceeasi
materie sau chestiune.
(continuare in numarul viitor)
|
