FORMA SI REFORMA

• PLEDOARIE PENTRU O LEGE A PROFESIUNII

Prof. dr. Mihai MIRON Presedintele UZPR

Ne întâlnim, aproape în fiecare zi, cu nemultumirile diverselor persoane, particulare sau personalitãti, în privinta unor articole apãrute în presã sau pozitii ale unor posturi de radio si televiziune fatã de activitatea domniilor lor. Nu putine sunt, din aceastã cauzã, procesele intentate ziaristilor si conducãtorilor de institutii de presã, în care acuzele principale sunt calomnia intentionatã, insulta sau, cel putin, informarea necontrolatã.

            Este dificil, pentru justitie, orice astfel de proces, pentru cã nu existã o lege clarã, aplicabilã unor astfel de situatii. Nici una care sã priveascã presa tipãritã. Cele douã existente, o lege organicã, de functionare pentru societãtiile publice de radio si televiziune si una a audiovizualului, prevederi care privesc doar acordarea dreptului la replicã, nu acoperã situatiile procesuale. Ca urmare, majoritatea ,,proceselor de presã” se judecã dupã prevederile codului penal, vestitele articole 205 si 206 implicând, de cele mai multe ori, sentinte deosebit de grave pentru cei care au gresit – cred eu, de cele mai multe ori neintentionat. Se poate ajunge astfel la autocenzurã, inspiratã de fricã, ce nu poate avea cea mai bunã influentã asupra libertãtii reale a presei. Presa trebuie sã fie o formã de asanare socialã, economicã, moralã, un factor de informare dar si de formare a publicului. Altfel nu si-ar avea rostul. Practica judecãtorilor, talentul avocatilor ca si trimiterea la solutii anterioare în cazuri similare, nu pot acoperi total nici un nou proces, chiar dacã are cauzalitãti asemãnãtoare, dar nu si motivatii identice. Deci, nici solutii identice... Din 1994, cele douã camere ale Parlamentului României au votat Recomandarea nr. 1003/ 1993 a Consiliului Europei, care prevede dreptul de informare ,,corectã”, dreptul la opinie al ziaristilor, respectul pentru adevãr, ca si obligativitatea dreptului la replicã sau la rectificare, pentru cei care se considerã nedreptãtiti de o institutie de presã si care pot dovedi cã dreptatea este de partea lor. Dar, este doar o recomandare. Nu are efectul legii. O recomandare de sorginte moralã, un îndreptar etic pentru ziaristi. Tot acolo se prevede ,,dreptul la propria imagine” a fiecãrei persoane; prin persoanã întelegându-se, în egalã mãsurã, si politicianul si orice individ cu drepturi civile si... desigur, orice ziarist.
            De adevãrul celor publicate rãspund, conform practicii intenationale, dar si a celei autohtone, în primul rând, autorul, si alãturi de el, conducãtorul institutiei – fie el redactor sef, editor sau director – în functie de forma de organizare a publicatiei. Ni se mai recomandã sã evitãm cenzura, sã nu scriem sau sã nu le pretindem sã scrie subordonatilor, împotriva propriilor convingeri, sã nu facem discriminãri etnice, religioase, sociale, împotriva diferitelor comunitãti constituite pe relatii diverse, îngãduite de lege. Pe de altã parte, fiecare ziarist, când se angajeazã la o publicatie, semneazã un contract prin care îsi asumã punctele de vedere si politica editorialã a institutiei respective, devine deci solidar cu aceasta; în cazul ziarelor de partid, chiar cu principiile politice ale  partidului – editor. Consimte liber. Se întelege deci cã va accepta cererile superiorilor ierarhici. Trebuie însã, sã respecte realitatea faptelor. Când este vorba    de fapte. Dar când este vorba de opinii? Doar are dreptul la propria judeacatã, nu?! Prin legea fundamentalã, pentru cã în Constitutie se spune ,,cenzura de orice fel este interzisã”. Si se mai spune cã ,,nici o publicatie nu poate fi interzisã”.
            Iatã câte recomandãri si prevederi se suprapun sau se contrazic aparent. Care ar fi solutia? Ea este una singurã, o lege a profesiunii de ziarist, un statut, nu o lege a presei, punitivã, din care s-ar putea întelege cã, dintru început, orice ziarist este un posibil infractor. Nu este necesarã o lege-cadru a profesiunii, asa cum existã pentru medici sau avocati, pentru militari, pentru functionarii publici, etc. O lege care sã prevadã clar cine poate fi ziarist (este astãzi o meserie deosebitã de altele, cu specificul ei), ce drepturi are în timpul îndeplinirii profesiunii si, desigur, ce obligatii are. Acest lucru nu împiedicã pe nimeni sã scrie, sã publice, dar s-ar face, odatã pentru totdeauna, diferenta între ziarist si scriitorul întâmplãtor la ziar, între profesionistul responsabil si cel care nu îsi câstigã pâinea din jurnalisticã, ci o face ca un hobby. Astfel de diferente existã doar si între medic si vindecãtor, ba chiar între avocat si jurisconsult, dar si între judecãtor si procuror.
Un asemenea proiect de lege, a profesiunii, încearcã Uniunea Ziaristilor Profesionisti sã promoveze, de multi ani, imediat de dupã Revolutie. Din pãcate, s-a lovit de opozitie, din partea unor parlamentari, responsabili din administratie, ba chiar si din partea unor colegi de breaslã. Unii se tem de prea multe drepturi pentru ziaristi, altii, de o posibilã limitare a libertãtii presei. Nici vorbã de asa ceva. Cei care se tem, nu au citit proiectul. Se tem din principiu. Oare sã fie numai atât? Mi-e fricã si mie sã merg mai departe cu presupunerea cã ar fi si alte interese. Mã autocenzurez.
            Cred însã cã, mãcar juristii, de orice parte a baricadei, ar trebui sã fie pentru legea aceasta, a statutului ziaristilor. Ar fi mai usor pentru ei. Mai ales pentru cã multi sunt si ziaristi. Unii chiar buni.