ISTORII VECHI SI NOI

            PROCESE CELEBRE: RÃZBOI LA MITROPOLIE (VII)

dr. Mircea Dutu, avocat, profesor universitar

“O palpitanta si tragica poveste despre cresterea si decaderea unui om ales: Ghenadie Petrescu. «Afacerea» s-a desfasurat la mijlocul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea si va ramâne, pentru totdeauna, un exemplu pilduitor pentru lupta permanenta intre Putere si Sfintenie, dintre Politica si Biserica, intre Nationalism si Cosmopolitism”.

            Astfel, referitor la cererea lui Ghenadie Petrescu de a i se permite sã fie reprezentat si asistat de avocati laici, aceasta a fost respinsã, pe argumentul cã Sinodul nu era constituit ca un tribunal corectional care sã judece penal pe acuzat, ci ca instantã specialã, ca „autoritate bisericeascã si duhovniceascã”, menitã sã judece disciplinar un membru al sãu, dupã „regulile sale speciale si uzurile sale seculare”. S-au invocat, în acest sens, prevederile canonului 74 apostolic, care cereau ca orice cleric sã se prezinte personal în fata Sinodului, si nu prin reprezentant, precum si pe cele ale art. 10 din Regulamentul Sfântului Sinod din mai 1873, care stabilea cã sedintele acestuia nu sunt publice.
            Într-adevãr, Legea Sinodului din 14 decembrie 1872, stabilea cã Sfântul Sinod era compus din 16 cãlugãri si îi conferea competenta exclusivã si cvasidiscretionarã de judecare a litigiilor religioase.
            În plus, prin decizia nr. 109 din 25 feb. 1884 (cazul arhiereului Calistrat Orleanu Bîrlãdeanu, judecat de Sinod pentru insubordonare si anarhie în bisericã), Înalta Curte de Casatie si Justitie statuase cã „Hotãrârile Sinodului, date în materie religioasã, sunt definitive. Chiar dacã ating legile fundamentale ale societãtii civile, ele nu pot fi atacate cu recurs în casare; corectivul stã numai în sanctionarea lor de cãtre capul statului sau în atacarea lor înaintea instantelor corectionale, din partea acelora care sunt lezati, si atunci când vor fi executate”. Mai mult decât atât, s-a considerat cã decizia Sfântului Sinod era executorie de drept si, ca atare, pentru punerea sa în aplicare nu mai era nevoie de sanctionarea de cãtre Rege. Atitudinea de „stat în stat” a înaltei instante bisericesti, încurajatã, evident politic, a fost criticatã de unele personalitãti ale vremii. „Oricum ar fi, ori în ce fel s-ar interpreta dispozitiile legii, trebuie sã constatãm cã puterea ce-si arogã Sfântul Sinod e în contradictie cu spiritul public”, nota editorialistul ziarului „Universul”, din 24 mai 1896. Si continuã: „Înaltul for ecleziastic, prin actul pe care l-a sãvârsit, a încercat sã se puie mai presus de autoritatea Statului. Într-adevãr, Mitropolitul-Primat al României e, dupã Rege, cel mai înalt functionar al Statului. Nu numai Sinodul alege pe Mitropolitul-Primat, ci si natiunea prin delegatiile sale, prin Camerã si Senat. În marele colegiu care alege pe Prelati, Sinodul e o micã, foarte micã minoritate.”
            Referitor la întâmpinarea Mitropolitului-Primat, cã Sinodul nu a fost legal constituit în sedinta sa din 17 mai, aceasta a fost respinsã pe considerentul cã prezenta a doisprezece membri din cei saisprezece ai Sinodului a fost suficientã. Încercarea lui Ghenadie Petrescu de a declara nelegal tribunalul duhovnicesc si de a solicita anularea sedintei astfel pronuntate prin recuzarea celor trei ierarhi care „au adus si aderat la actul de acuzare”, în realitate întemeiatã, a esuat, fiind înlãturatã de tribunalul ad-hoc pe considerentul formal cã „nici legea, nici canoanele care fac pentru judecãtile sinodale o procedurã cu totul specialã… nu contin nici o dispozitie care sã autorizeze recuzãrile”. În plus, s-a argumentat si cã, fãrã prea mare putere de convingere, dacã s-ar admite „teza” recuzãrilor, s-ar ajunge ca Sinodul sã nu se mai poatã constitui”, în consecintã, ar scãpa, în mod piezis, de judecatã”. Totusi, participarea la luarea hotãrârii si a celor trei ierarhii care sustinuserã acuzarea, precum si a episcopului Ghenadie de Râmnic, trimis de un an în judecatã, încãlca elementare principii de drept. În rândul evidentelor încãlcãri ale literei si spiritului legilor, se mai înscriu: neconvocarea Sinodului de cãtre organul îndreptãtit în acest scop; simpla enumerare, de cãtre actul de acuzare, a unor înscrisuri, fãrã o minimã cercetare asupra veridicitãtii acestora; nu s-a tinut seamã de nici o apãrare a Mitropolitului, iar sanctionarea s-a fãcut numai pe baza tendentiosului rechizitoriu.

            Dupã adoptarea deciziei, de cãtre Sinod, s-a nãscut o altã problemã politico-juridicã, cea a necesitãtii sanctionãrii sale sau nu de cãtre Rege, pentru a deveni executorie. Impresionat de amploarea pe care o cãpãta afacerea, Carol I era interesat sã evite „contrasemnarea” documentului, iar, la rândul sãu, opozitia politicã încerca sã speculeze momentul, pentru a determina neaplicarea sentintei. Astfel, în dupã-amiaza zilei de 23 mai, Suveranul a primit, pe aceastã temã, atât pe Primul Ministru D. Sturza si pe Ministrul Cultelor, P. Poni, cât si pe deputatul N. Fleva. Primii au încercat sã-l convingã pe Rege cã sentinta poate fi executatã fãrã sanctiune regalã, cãutând astfel sã nu-l implice mai mult în scandalul politico-ecleziastic, care lua proportii. Dimpotrivã, dizidentul liberal a arãtat lui Carol textul protestului arhiereului Valerian, unul dintre semnatarii actului de condamnare, care îsi retrãsese iscãlitura si a „observat în mod respectuos cã în cazul în care s-ar permite executarea sentintei în aceste conditiuni, el n-ar mai rãspunde de consecintele unui asemenea act”. Evident, suveranul a ales versiunea care i-a convenit cel mai mult si care era sustinutã de Guvern.