CONEXIUNI

Cristina-Maria FLORESCU, studentã, Facultatea de Drept, Universitatea “N. Titulescu”

“Extrem de controversat, contestându-i-se, încã din antichitate, puterea de adevãr pentru a fi un tip de reconstructie a lumii prin transfigurare sau, dimpotrivã, vãzându-i-se virtuti tocmai în deficientele de semnificare, adesea între da si nu, MITUL ajunge, ca realitate culturalã, în secolul nostru, cel mai sever în judecata lui, dar si cel mai justitiar.” (Gh. Vlãdutescu, din Postfata la “Dictionarul de mitologie generalã” de V. Kernbach, Ed. Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1989).

            Se spune cã existã o lege socialã de necontestat si anume aceea potrivit cãreia societatea însãsi creeazã reguli. Istoria a demonstrat, în repetate rânduri, cã orice fiintã înzestratã cu ratiune si orice societate, oricând si oriunde în lume, au simtit nevoia de a-si conserva valorile de orice fel, instituind, în acest sens, reguli de respectat si sanctiuni de suportat de cãtre cei care au nesocotit, în mod culpabil, preceptele morale, religioase, juridice etc.
            De asemenea, se mai spune - în mod cu totul justificat - cã regulile juridice sau dreptul, ca ansamblu de norme instituite de stat, tocmai pentru a guverna raporturile juridice nãscute între subiectii de drept, au apãrut odatã cu statul. Acest fapt nu neagã nicidecum acea constiintã socialã, apãrutã anterior dreptului, despre care tocmai fãceam vorbire, ci o pune într-o luminã nouã si o valorificã prin aparitia si consacrarea institutionalizãrii acesteia. Dupã cum arãtam mai sus, omul zorilor civilizatiei (ca si cel modern, de altfel) si-a dus existenta, si-a creat raporturi cu ceilalti sub semnul deplinei responsabilitãti pentru faptele sale, marcate de posibilitatea aplicãrii, la nevoie, în ceea ce-l priveste, a oricãrei sanctiuni, aplicare datã fie în sarcina membrilor comunitãtii, fie - dupã cum se credea sau s-a dorit sã se creadã - a unor entitãti supreme, numite zei, chemate întotdeauna sã judece, deopotrivã, viii, dar si mortii.
Mi-am propus ca, în cele ce urmeazã, sã încerc sã vã prezint, pe scurt, viziunea acelui om de la începuturile de lume, asupra a ceea ce ar putea reprezenta Justitia, aceastã adevãratã artã a binelui si a echitãtii (cum, în mod cu totul exceptional, o numeau romanii), precum si a modului în care acesta a considerat cã este înfãptuitã, tinând cont si de faptul cã, illo tempore, în conceptia oamenilor, justitia era plasatã, undeva, la limita dintre mit si realitate.

            THEMIS - era consideratã drept zeita justitiei divine si pãstrãtoarea legilor si a ordinii naturale. Istoricul grec Pindar aratã cã, despre aceasta, se credea cã era una dintre sfãtuitoarele lui Zeus, cãruia i-a fost si a doua sotie. Functia ei principalã în Olimp era (dupã Homer, “Odiseea”, II, v.68) aceea de a convoca adunãrile zeilor si ale oamenilor, scriitorul grec Homer folosind, în acest sens, cuvântul “themis”, atât ca nume propriu al zeitei, cât si ca nume comun, indicând echilibrul universal pe care numai justitia are meritul de a-l realiza. Fiicã a lui Uranus si a Geei, Themis poseda si darul profetiei. În lexiconul lui Festus, aceasta este definitã ca zeitã simbolizând dreptul divin, cu care se si identificã.
            ASTRAIA - despre aceasta se spune cã, dezamãgitã fiind de rãutatea celor de pe pãmânt, s-ar fi refugiat în cer (fapt interpretat ca explicatie a dificultãtii învingerii, în vreun fel, a rãutãtii umane, înrãdãcinata, într-o societate inechitabilã).
            AIAKOS - rege al mirmidonilor, fiu al lui Zeus si al Aeginei, care, datoritã spiritului sãu justitiar, a fost trimis de zei în Infern, ca judecãtor. Legenda spune cã Aiakos avea trei fii: Peleus, Telamon si Fokos, dintre care cel din urmã era frate vitreg cu primii doi. Peleus si Telamon l-au ucis pe Fokos, în cadrul unei suprimãri rituale a dreptului de prim nãscut. Cei doi ucigasi sunt aspru pedepsiti de tatãl lor, prin surghiun, de unde si faima lui de judecãtor drept.
            DIKE - despre aceasta, scriitorii vremii aratã cã era consideratã drept zeitã a dreptãtii, divinitatea care reglementa raporturile între lucruri, în toate prefacerile si devenirile. Supranumitã si “Neînduplecata”, Dike tinea cheile portilor prin care trec zilele si noptile si totodatã veghea circulatia cosmicã a sufletelor (Platon, “Phaidros”, 249 b). Dupã o informatie a lui Euripides, zeita urmãrea, cu sabia în mânã, orice criminal care se sustrãgea de la pedeapsã (“Bacchantele”, v. 993-996).
            MINOS - rege mitic al Cretei, frate al lui Rhadamanthys si al lui Sarpedon (sau Aiakos), care ajunge, dupã moarte, judecãtor suprem în Infern (Hades), alãturi de primii doi, prin vointa lui Zeus. Se spune cã judecata se desfãsura la rãscrucea (imaginatã în forma literei “Y”) dintre Tartaros si Insulele Fericitilor. Sufletele celor decedati veneau în “instantã” dezbrãcate de fostele lor trupuri. Minos avea competenta de a judeca numai cazurile care nu putuserã a fi rezolvate de ceilalti doi frati ai sãi. Filosoful Socrate presupune cã Zeus ar fi explicat ,,învestirea” lui Minos în aceastã ,,functie” astfel: “Culpabilii trebuie judecati dupã ce au murit. Si judecãtorul trebuie sã fie mort, ca sã priveascã, cu sufletul sãu, sufletul fiecãruia, îndatã dupã ce a murit, departe de toate rudele sale, dupã ce si-a lãsat pe pãmânt toate podoabele, încât judecata sã fie dreaptã”.
            NEMESIS - zeita rãzbunãrii, care pedepsea, cu asprime, crimele; avea atributia de a conserva si de a supraveghea pãstrarea ordinii si a echilibrului în univers, sub raport moral, prin cântãrirea riguroasã a fericirii si nenorocirii umane. Însusi numele ei însemna “a împãrti echitabil”. Dacã pentru Hesiod (astfel cum o descrie în lucrarea sa, “Munci si zile”), Nemesis era doar personificarea divinã a constiintei, mai târziu continutul atributiv al acesteia se amplificã într-atât, încât se credea despre ea cã pedepseste si pãcatul (hybris) sãvârsit de omul care nu are mãsurã în actele existentiale, care este incitat de lãcomie, trufie ori opulentã.