PE BANII DUMNEAVOASTRA

                CE TREBUIE SÃ STIM DESPRE INSTITUTIILE STATULUI?

Grl. (r), prof. univ. Gheorghe SUSANU

Toate cuvintele, notiunile si denumirile au caracter conventional si întelesul lor corect este determinat de circumstantele concrete în care se folosesc.

                Ce reprezintã puterea? Dictionarul explicativ al limbii române, editia 1984, pag. 765, consemneazã cã a “putea” reprezintã “însusirea, posibilitatea fizicã, moralã, intelectualã de a actiona, a realiza ceva”. Puterea de stat care, de fapt, ne intereseazã, este definitã ca “atribut al clasei conducãtoare a societãtii”. Definitia nu este nici corectã si nici completã, reflectând conceptia regimului politic partizan abolit în 1989. Notiunea de putere se foloseste în numeroase situatii, cu înteles particular, pentru fiecare caz specific.

            Puterea de stat, în întelesul contemporan, reprezintã atributul esential al prerogativelor cu care sunt “investite organele publice”, ale unui stat ori grupãri de state, prin mecanismul stabilit, de “alegere periodicã” a unor persoane, care desfãsoarã activitãti specifice, în numele si pentru alegãtori.
            În toate statele moderne, puterea este exercitatã de cãtre Parlament - uni sau bicameral, ca “unic organism public legiuitor” - Guvernul - cu întreg sistemul executiv, în principal, realizeazã, în practicã, în mod obligatoriu, prevederile legilor adoptate de Parlament. În unele situatii - prevãzute în legile în cauzã - adoptã unele “reglementãri cu caracter normativ obligatorii”, numai cu caracter procesual, si nu de reglementãri primare.
            Pretinsa “putere judecãtoreascã” nu existã pentru cã nu are temei legal, deoarece sistemul judiciar - instante de judecatã, parchete, sistem de executare a hotãrârilor pronuntate etc, nu sunt investite cu prerogative decizionale, obligatorii, nici chiar cu caracter procedural, ci numai de “restabilire a legalitãtii”.
            Se confundã, frecvent, dispozitia art. 123, alin. 2 din Constitutie, care prevede cã judecãtorii sunt independenti (în sensul cã se “supun numai legii”), cu “libertinismul, bunul plac si puterea”.
            Independenta judecãtorilor trebuie înteleasã in sensul cã nici o altã persoanã fizicã, aflatã în orice functie publicã ori privatã, nu trebuie sã “influenteze”, în nici un mod, hotãrârea acestora, care ar încãlca “oricare dispozitie legalã” în vigoare.
Magistratii - de la nivelul oricãrei instante de judecatã, în hotãrârile pe care le pronuntã, trebuie sã se supunã tuturor dispozitiilor legale în vigoare la momentul când hotãrãsc, si nu numai celor care - aparent - protejeazã, în mod partizan, pe unii justitiabili, cum se mai practicã în prezent; exemplu: OUG nr. 40/1999 si alte legi care privesc conflictele locative, fatã de Codul civil.
            În cazul în care unele dispozitiuni normative sunt susceptibile de “interpretãri contradictorii” se impune, în mod obligatoriu, interpretarea “teleologicã”, în sensul cã interpretarea trebuie fãcutã în scopul aplicãrii legii si nu ne-aplicãrii acesteia, asa cum prevãd dispozitiile Codului civil.
            Pentru pronuntarea unor hotãrâri legale, magistratii de la instantele de judecatã, de la orice nivel, sunt obligati sã se conformeze dispozitiilor art. 129, 130 din Cod procedurã civilã, în sensul de a dispune “administrarea de probe peremptorii”, care sã fie sustinute de justitiabilii interesati pentru a se “reconstitui” circumstantele în care s-a produs litigiul dedus judecãtii. Pe baza unor asemenea probe, argumentate în mod credibil si pe temeiul tuturor dispozitiilor legale în vigoare, aplicabile în cauzã, se hotãrãste “restabilirea legalitãtii”, în orice cauzã.
            Întregul sistem judiciar (magistrati, procurori de la orice nivel de activitate - instante de judecatã - parchet), domeniul de aplicare a hotãrârilor pronuntate, precum si organismele de prevenire si combatere a oricãror forme de infractiuni sau contraventii desfãsoarã activitãti de “restabilire a legalitãtii” si nu de “realizare a puterii de stat”, în sensul “stabilirii de dispozitiuni normative obligatorii”; asemenea dispozitiuni pot fi emise, uneori, numai de Parlament si, partial, de organismele executive - dispozitive, dar numai norme juridice cu caracter procedural.
            Magistratii judecãtori constituiti în “instante”, chiar dacã în unele cazuri pronuntã hotãrâri în divergentã, tot trebuie sã se supunã, în mod absolut, legilor în vigoare, aplicabile în cauzele respective.

            Judecãtorul unic, care solutioneazã unele litigii, trebuie sã fie nu numai temeinic pregãtit profesional, ci si cu comportament moral ireprosabil. Este necesar sã aiba si suficientã experientã, pentru a hotãrî singur, conform legii.
            Scãderea prestigiului sistemului judiciar, în fata populatiei, nu se datoreazã faptului cã nu este evidentiatã, în mod separat “puterea judecãtoreascã”, ci a numeroaselor cazuri de “legalitãti” sãvârsite de personalul încadrat în acest sistem de importantã esentialã, inclusiv de magistrati care pronuntã hotãrâri vãdit netemeinice si nelegale, fie din ignorantã profesionalã, sau din motive culpabile.
            Sistemul judiciar reprezintã organismul public central, constituit pentru realizarea “prevenirii si combaterii oricãror forme de agresivitate si prejudiciere, sanctionarea vinovatilor si dezdãunarea victimelor”, restabilind, astfel, “legalitatea”.
            Definirea, de cãtre Montesqui, a separãrii puterilor în stat, în perioada premergãtoare revolutiei franceze din 1789-1794, avea în vedere realitãtile de atunci, când “cei mari si puternici” hotãrau mãsurile impuse “dupã bunul plac”, fatã de “cei de jos”.

            Ridicarea prestigiului - sistemului judiciar - în toatã complexitatea lui, la nivelul “superlativ” al importantei si al rãspunderii sociale, se poate realiza pe baza a douã categorii de mãsuri:
            a) prin lege organicã, sã se defineascã de cãtre Parlament, criteriile de pregãtire si specializare profesionalã, perioada de practicã confirmatã si, îndeosebi, comportament civic si moral ireprosabil, formã fãrã arogantã, atitudini partizane etc.;
            b) responsabilitatea tuturor persoanelor încadrate în sistemul judiciar, inclusiv magistrati - judecãtori si procurori, pentru orice formã de prejudiciu material si moral provocat oricãror persoane, din culpã proprie.
            Nu este suficient ca erorile în pronuntarea unor hotãrâri netemeinice si nelegale sã fie “corectate”, în controlul judiciar prin apel sau recurs, si nici prin seful ierarhic superior, în cazul în care prin urmãrirea sau anchetarea unor persoane, le-au fost provocate prejudicii culpabile.
            Întregul personal din sistemul judiciar, ca de altfel, din toate sistemele organismelor publice, trebuie sã rãspundã, sub toate formele: disciplinar, contraventional, moral, civic si penal.
            c) în cazul în care, pentru faptele culpabile de orice naturã, cel în cauzã este îndepãrtat din functie, se impun si mãsuri de suspendare din profesie, pe minim 3-5 ani si, eventual, delimitarea zonelor unor noi locuri de muncã.
            Numai dacã se adoptã asemenea mãsuri, se poate ajunge la reasezarea sistemului judiciar la nivelul cuvenit, în interesul poporului român.