"Societatea nu are dreptul să mă judece, când nu este în stare să mă apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 3 29 IAN. - 04 FEB. 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlă

	PAGINA CITITORULUI : ARMAGHEDONUL MAGISTRATILOR (II)
	sociolog Vasile I. ZARNESCU

Am depus plângerea despre care faceam vorbire, sub numãrul 43625, în 7 iunie 1990.

D-l ex-procuror Dan Ioan Mirescu ar putea confirma unele dintre aceste aspecte, mai ales cã, acum câtiva ani, începuse sã releve câteva dintre gãinãriile comise, prin anii 1985-1986, de primãrita, de atunci, a Sectorului 6.

Evident, Procuratura Generalã nu mi-a rãspuns nici de data aceasta, fiindcã solidaritatea de tagmã nu permitea instituirea Justitiei, chiar asa, otova – mai ales cã era implicat un procuror-sef, cum era Alexandru Tuculeanu. Dar am schimbat tactica si am fãcut unele plângeri, mai restrânse, delimitate pe anumite cauze. În primul rând, pe problema concedierii ilegale, la adãpostul art. 64, lit „t“, prin falsificarea unor acte pretins publice, ceea ce constituia faptã penalã. Am adresat un memoriu regretatului Teofil Pop, ministrul Justitiei, cãruia nu i-a fost greu sã vadã înscenarea. De altfel, nici nu trebuia sã fii jurist pentru a observa fãcãtura. Ca atare, la propunerea Ministerului Justitiei, Procurorul General al României, Gheorghe Robu, a fost nevoit sã dispunã recurs extraordinar.

Prin decizia nr. 1961 din 18 octombrie 1990, a Sectiei civile a Curtii Supreme de Justitie, s-a decis repunerea mea în drepturi si rejudecarea cauzei in fond, dupã casare (cf. Anexei nr. 3).

Urmarea, minimalã, a fost cã, prin sentinta civilã nr. 2182 din 28 mai 1991, pronuntatã de Judecãtoria Sect. 6 în dosarul nr. 359/1991, definitivã si investitã cu titlu executoriu (cf. anexa 1), I.C.T.B. mi-a plãtit despãgubirile aferente pentru timpul cât m-a obligat, în mod criminal, sã fiu somer în Socialism, precum si alte pretentii bãnesti, spre a se repara abuzurile comise contra mea. E-adevãrat cã am recurat-o si pe aceasta, cerând majorarea despãgubirilor cu indicele inflatiei; cãci I.C.T.B. a tergiversat tot timpul procesul, astfel încât, cu cele 21.000 de lei datorati si achitati în primãvara lui 1992, nu îmi mai puteam cumpãra nici mãcar un singur costum de haine confectionat la I.C.T.B.

Dar T.M.B., în decizia civilã nr. 7 din 7 ianuarie 1992 (în anexa nr. 2), mi-a respins recursul „deoarece (instanta de fond) nu a fost sesizatã cu o astfel de cerere si, deci, nu putea acorda mai mult decât s-a cerut“, admitând si argumentele aduse de juristul I.C.T.B.-ului, cum cã “nu existã legislatie care sã prevadã referiri la indicele inflatiei“. Dar instanta de fond nu mai trebuia sesizatã cu un capãt de cerere vizând, expressis verbis, indicele inflatiei, deoarece problema devenise, în 1992, deja notorie si dureroasã pentru întreaga populatie. Ba, chiar intrase în practica legislativã, în primul rând, chiar pentru magistrati, cãci, dintre toate categoriile profesionale, judecãtorii si procurorii au fost primii care au revendicat cresterea substantialã a salariilor, pe motivul devalorizãrii lor, din cauza inflatiei – cãci, în cazul contrar, al nemajorãrii salariilor, ziceau ei, ar apãrea riscul major ca ei sã fie mituiti (sic). Se subîntelege, mituiti în mai mare mãsurã decât pânã atunci. Iar, din 1990 pînã acum, au iterat, aproape anual, acest santaj, fiind singura categorie socio-profesionalã cãreia i s-a acceptat, cu maximã promptitudine, toate revendicãrile, magistratilor mãrindu-li-se salariul nu cu câteva procente, ca în cazul celorlalti petenti, ci dublându-li-se sau chiar triplându-se, de fiecare datã! Respectiva cerere a fost repusa pe tapet de cãtre ex-ministrul Valeriu Stoica numit de jurnalele de stiri de la televiziune, în seara zilei de 20 mai 2002 “Bancruta frauduloasa”. Pentru judecãtori si procurori existau si existã fonduri bugetare, dar pentru ceilalti nu se mai gãsesc. Cu toate acestea, unii dintre ei nu au încetat în a-si rotunji veniturile necuvenite cu o mitã din ce în ce mai groasã; exprimatã, evident, în valutã forte, de preferat în dolari. Dar, vorba dulãului Samson cãtre cãtelul Samurache: „Noi vrem egalitate, dar nu pentru cãtei!“

În 16 martie 1989, se aranjase o “adunare-generalã”, în cantina I.C.T.B., dar, realmente, nu era nici mãcar de sindicat, ci strict propagandisticã, „pentru a se prelucra cazul trãdãtorului Mircea Rãceanu“, care tocmai fusese condamnat pentru spionaj în favoarea S.U.A. Anterior, fuseserã arestati Petre Mihai Bãcanu si Mihai Creangã, de la România liberã, acuzati cã editaserã o revistã clandestinã, Luneta, în care fãceau propagandã antisocialistã. Contextul international era antiCeausescu, si, la comanda lui Mihai Gorbaciov, fuseserã dati jos toti liderii conservatori din tãrile socialiste; singurul care mai rãmãsese la conducere era Nicolae Ceausescu. Atmosfera era, în tarã, foarte inflamantã.

Recent, Mircea Rãceanu a fost decorat de presedintele Ion Iliescu pentru mari merite aduse natiunii. Acum urmeazã, fireste, sã fiu si eu decorat, mãcar pentru cã, într-un fel, i-am netezit d-lui Ion Iliescu calea accederii la Putere, subminând, putin, Socialismul prin actele mele de indisciplinã sociologicã.

Deoarece pregãtesc pentru tipar un Jurnal din anii ciumei rosii, voi reproduce acolo, in extenso, toate documentele vehiculate în procesele pe care le-am declansat în pofida faptului cã actiunea mea era „inadmisibilã“, precum si celelalte documente premergãtoare, care au dus la escaladarea conflictului dintre sociolog si conducerea C.I.C.B., spre a rãmâne consemnat mai bine, pentru generatiile viitoare, ceea ce a însemnat, în toatã oroarea sa, „Epoca de aur“ a sistemului totalitar si cine au fost, nominal, tartorii care au sustinut-o ideologic, politic, faptic si, mai ales, juridic. Cãci, dupã plângerile fãcute cãtre Procuraturã, înmânate lui Ilie Piciorus, respectivul conflict s-a extins si la Securitate, întrucât, pentru pierderile de valutã provocate de neprotejarea unei inventii din cauza incompetentei condamnabile a unora dintre conducãtorii C.I.C.B.-ului, i-am denuntat pe acestia generalului-maior Gianu Bucurescu, seful Securitãtii Municipiului Bucuresti. Dar, dacã, procurorul Ilie Piciorus venise sã mã „toarne“ la D. Sburlea, în aceeasi zi în care îi înmânasem lui plângerea penalã contra acestuia, cei de la Securitatea Municipiului m-au dat de gol abia dupã vreo lunã. Dupã aceea, fireste, lupta s-a dus la modul „care pe care“. Cu rezultatul comentat aici.

Dacã, totusi, magistratii ar fi fost, în imensa lor majoritate, onesti si independenti, cum îi obliga chiar Constitutia socialistã, nu s-ar fi ajuns la sistemul totalitar pe care am fost nevoiti sã îl trãim. Am fi ajuns, poate, la un socialism cu fatã umanã sau, poate, la o social-democratie dupã modelul suedez; modelul din acele vremuri, pentru cã, între timp, si acela a început sã scârtâie. Desi, oricum, este o social-democratie mai bunã decât aceasta, construitã, acum, de Partidul Social Democrat.

Dar, dacã procurorii socialisti ca Alexandru Tuculeanu si Ilie Piciorus – care trebuiau sã controleze modul cum judecãtorii si ceilalti membri ai Nomenclaturii respectã legile – îmi spuneau mie sã nu „mai fac valuri degeaba“, în loc sã fi procedat ca judecãtorul din filmul „Z“, al lui Costa Gavras, atunci, desigur, oricât ar fi fost de multi disidentii ca mine, nu ar fi putut lovi regimul totalitar în moalele capului, deoarece regimul avea sustinerea juridicã a magistratilor politruci. Dreptatea „democratã“ si capitalistã controlatã si împãrtitã, acum, de procurorii sefi Alexandru Tuculeanu si Ilie Piciorus este aidoma cu dreptatea socialistã, pe care o gestionau aceleasi lichele de procurori socialisti Alexandru Tuculeanu si Ilie Piciorus.

Faptul cã atât acesti procurori, cât si judecãtorii care au compus instantele care m-au „judecat“ se purtau ca niste lichele politice o atestã acest fragment al deciziei nr. 1961, din 18 octombrie 1990, a Sectiei civile a Curtii Supreme – e-adevãrat, fragment postdecembrist –, care trebuia sã rãmânã în picioare, indiferent de regimul politic: „În virtutea plenitudinii de jurisdictie generalã ca organ de justitie, a instantelor judecãtoresti, nu se poate refuza acestora, sub motiv cã hotãrârile mentionate aveau caracter definitiv, dreptul de a verifica dacã au fost luate, într-adevãr, de adunãrile generale respective, competente potrivit textului citat si cu respectarea celorlalte conditii impuse de lege.“ Adicã, oricât de absurdã ar fi fost Legea nr. 5/1978, republicatã în 1982, trebuiau respectate, mãcar, reglementãrile ei. Esenta art. 64, lit. „t“ era atât de antiumanã, încât te condamna la moarte civicã si, apoi, la moarte fizicã pentru cã îti interzicea dreptul de a mai munci si, implicit, de a mai subzista.

O asemenea reglementare juridicã era unicã pe plan mondial, cãci nu avea echivalent în nici o legislatie din lume, indiferent cã tara era din lagãrul socialist, cel capitalist sau din lumea a treia. La adãpostul acestei culmi a absurditãtii juridice socialiste totalitare si a antiumanului ridicat la rang de lege, magistratii care trebuiau sã împartã dreptatea îsi pãstrau salariile grase si privilegiile social-politice condamnându-mã pe mine, de parcã, dacã mi-ar fi dat dreptate – cum si aveam, în fond –, s-ar fi prãbusit Socialismul. De fapt, toatã nomenclatura juridicã si de partid se îmbrãca elegant si cam pe gratis (adicã la niste preturi derizorii, ca pentru „tovarãsi“), la C.I.C.B. Fiindcã exploatarea era atât de mare la C.I.C.B., încât nu se observa furtul de muncã prin vânzarea costumelor cãtre nomenclaturã la preturi de nimic. Acestor judecãtori si procurori, pe lângã lãcomia si lichelismul de care au dat dovadã, le-a lipsit si rectitudinea moralã si rusinea. Pe de altã parte – dar referitor la acelasi lichelism politic –, trebuie precizat cã, în cadrul Întreprinderii de Confectii si Tricotaje Bucuresti (I.C.T.B.), pe care se structura C.I.C.B., exista unitatea de confectii din str. Viitorului, care era o unitate

de protocol „zero“: adicã se ocupa cu confectionarea îmbrãcãmintii „Tovarãsului si Tovarãsei“. Si cum credeti dvs., stimati cititori si telespectatori, cã alde Alexandru Tuculeanu, Ilie Piciorus, Bedros Teodor, Samson Liviu, Dimitrie Onicã, Paula Pencea, Constanta Patrichi, Emilia Ungureanu etc., etc. puteau sã dea în conducerea acestei întreprinderi, plinã de membri ai C.C. ai P.C.R., si care conducere, în plus, îi si croia costumele „Tovarãsului si Tovarãsei“?! Nu dãdeau, fireste. Atunci, pe cale de consecintã juridicã si politicã, trebuiau sã dea în mine, fiindcã eram unicul sociolog din întreprindere si prea le vedeam ilegalitãtile comise, chiar „dacã nu eram jurist de profesie“ – cãci asa mi-a reprosat directorul tehnic al C.I.C.B., el care era doar inginer-confectioner: „Dumneata nu esti jurist si nu ai competenta sã te referi la aceste lucruri“.

Dar, minune!, iatã cã roata Istoriei s-a învârtit mai repede si în alt sens decât au crezut respectivii magistrati partinici si escroci, iar acum ne-a venit si nouã rândul sã dãm în ei. Nu pentru cã nu am fi crestini si am fi rãzbunãtori. Nu, dimpotrivã, tocmai pentru cã suntem crestini si „suntem însetati dupã dreptate“. „Dreptate, ochii plânsi cer sã te vadã!“, scria, pe frontispiciul lui, la începutul anilor ’90, ziarul România liberã. Acum nu mai scrie, fiindcã a vãzut dreptatea fãcutã de alde Piciorus et comp. si considerã, probabil, cã este de ajuns.

Adevãrul este cã Socialismul s-a prãbusit tocmai fiindcã nu mi s-a dat mie dreptate – evident, si altora ca mine –, tocmai din cauza unor magistrati-lichele, care constituiau baza terorismului politico-juridic al Socialismului. La „Revolutie“, cei care trebuiau sã fie împuscati cu prioritate erau procurorii si judecãtorii „partinicii“, nu doar securistii si militienii. Dar, vorba lui Cristian Tudor-Popescu, de la Adevãrul: sã ne temem sã nu cumva sã aparã, si la noi, mai mult sau mai putin spontan, “Escadroanele mortii”.

În acest sens, este necesar sã relev cã la toate instantele m-am apãrat singur, fiindcã nici un avocat nu a vrut sã mã apere. Am apelat chiar la un as al baroului, care, pe atunci, locuia în Piata Amzei, dar a refuzat sã mã apere, spunându-mi cã nu am nici o sansã sã câstig dacã e vorba de articolul 64, lit. „t“ si si-ar face un pãcat sã îmi ia banii degeaba – „mai ales cã, în situatia în care sânteti, nici nu mai aveti bani“, mi-a zugrãvit el, în culori sumbre, finalul implacabil care mã astepta. Precizez cã la acest avocat „fusesem trimis de tovarãsul B. F., colonel în Departamentul Securitãtii Statului“; care colonel spera cã avocatul mã va ajuta, „fiindcã e de-al nostru si ne-a mai sprijinit în diverse situatii“ – mã asigurase, încurajator, d-l colonel. Dar degeaba, cãci „marele avocat“, nu a vrut sã îsi punã pielea în saramurã pentru un biet sociolog, desi si eu respirasem aerul din clãdirea de la Drept, cãci, la etajul întâi, era facultatea de filozofie, cu sectia sociologie, unde îmi fãcusem studiile. E-adevãrat, studii nu prea bune, cãci deveniserã, brusc, inoportune si periculoase, subversive de-a dreptul, deoarece prea îti permiteau sã vezi racilele Socialismului victorios. Si, într-adevãr, în cele patru luni de somaj, fãcusem cãrare la tovarãsul Marinoiu, de la Comitetul Municipal de partid, la care mergeam în fiecare miercuri sã îl rog sã îmi gãseascã ceva de lucru. „— Pentru cei cu articolul 64, litera “t”, cum aveti în cartea de muncã, nu se gãsesc posturi decît în constructii sau în minã si, dupã cum aratã mâinile dvs., nu puteti face fatã acolo!“, îmi rãspunsese el, politicos si conciliant. „— Dar totul nu este decât o înscenare a banditilor de la C.I.C.B

Sumar

Institutii de protectie speciala (II)

Legea cooperării mestesugăresti încalcă Constitutia