"Societatea nu are dreptul să mă judece, când nu este în stare să mă apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 3 29 IAN. - 04 FEB. 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlă

	LIBERTATEA DE DUPA GRATII FOLOSIREA FORTEI ÎN INSTITUTIA PENITENCIARÃ EVADÃRI SI AUTORÃNIRI ALE DETINUTILOR
	Dr. Florian GHEORGHE

Premise

Dupã revolte, evadãrile sunt evenimentele negative cu cele mai importante consecinte asupra detinutilor si personalului: detinutii evadati trec prin situatii dramatice, iar o datã prinsi si readusi în penitenciar, ei pierd o serie de drepturi si pedeapsa de executat se mãreste, ca urmare a evadãrii. Personalul care, prin neglijentã sau nerespectarea unor reguli privind paza si supravegherea detinutilor, au fãcut posibilã plecarea acestora, sunt pedepsiti si, uneori, schimbati din functie. În cazul evadãrii unor detinuti deosebit de periculosi, mãsurile luate contra celor vinovati sunt foarte aspre.

Iatã, în sintezã, un studiu coordonat de noi si realizat de psihologii Mirea Jenicã si Laiu Laurentiu, din directia Generalã a Penitenciarelor, privind psihologia detinutilor evadati din penitenciarele românesti în perioada 1995-2000.

Autorii studiului au plecat de la definitia evadãrii din Codul penal, conform cãreia “este o infractiune... care împiedicã înfãptuirea justitiei... si constã în evadarea din starea legalã de retinere sau detinere...” Este o infractiune materializatã prin pãrãsirea locului în care autorul se aflã, fãrã încuviintarea necesarã, obtinutã în conditiile legii si folosind diverse mijloace (escaladare, travestire, înselãciune etc.).

În perioada analizatã, au avut loc 97 de evadãri cu 125 de detinuti: 77 de la punctele de lucru exterioare, 8 din interiorul locului de detinere si 12 din spitale, instante sau mijloace de transport.

Detinutii au avut vârsta cuprinsã între 18 si 35 de ani.

Tipuri de motive invocate de detinutii evadati

• disperarea provocatã de violente fizice, amenintãri, terorizare, umilire sistematicã sau teama de primire a unei pedepse mari (I. D., 19 ani: “Toti detinuti erau bãtuti de seful de camerã, sunt momente când spui: fac orice sã fiu afarã, esti în stare de orice, sunt momente de disperare”; C. F. D., 26 ani: “Ideea mi-a venit pe moment. Disperasem de viatã, nu stiam încadrãri, pedepse..., am zis: decât o viatã amarã, mai bine risc. Stiam cã risc sã mã împuste. Am fost bãgat într-o camerã de tigani. Mã simteam în pericol, ei erau 70, noi eram 30”);
• dorinta de libertate (A. A., 23 ani: “Eram prima datã la puscãrie, dorul de casã mã coplesea, nu venea nimeni la mine... Nu primeam nici o scrisoare. Eu nu am stat niciodatã departe de casã. Câteodatã erau probleme destul de mari si cu ceilalti detinuti. Voiau sã facã pe sefii si trebuia sã te impui. În evadare am vãzut libertatea...”; Z. M., 21 ani: “M-am gândit la evadare datoritã frumusetii de afarã, vedeam la televizor bãieti, fete..., datoritã lipsei de libertate. Voiam cu orice pret sã stau în libertate”);
• sentimentul de injustitie apãrut în urma disonantei dintre estimarea detinutului si pedeapsa hotãrâtã de instantã (R. C., 26 ani: “Am executat un an de zile si mã asteptam sã primesc cel mult 5 ani, dar mi-au dat 8! Atunci am început sã mã gândesc la evadare”; G. S., 30 ani: “Dã-mi 20 de ani pentru furt, nu 18 pentru omorul pe care nu l-am fãcut!”);
• 
  probleme familiale: G. S., 28 ani: “Am auzit cã concubina mea nu are grijã de cei trei copii, îi ocãrãste, nu le dã sã mãnânce, sunt murdari, nu-i spalã. Eram disperat si mã asteptam la orice, dar nu sã plece si sã abandoneze copiii. Dupã ce am aflat cã a plecat nu mai mâncam, nu mai vorbeam cu nimeni, voiam sã fiu scos la muncã, sã fug, sã o tai.”; S. G., 24 ani: ”Am primit o scrisoare de acasã, de la bunici - mai ceva ca pãrintii mei - cel bãtrân era bolnav rãu de tot. Mi-a venit dorul de ei. Am hotãrât cã numai pot... mãcar sã-i vãd.”; C. G., 20 ani: “Mama a fost la mine cu o sãptãmânã înainte. Mi-a zis cã se certase cu niste vecini care vroiau sã ne ia o bucatã de pãmânt pe care aveam noi casa... a meritat, pentru cã mi-am rezolvat problema. Am vorbit cu ei si le-am dat altã bucatã de pãmânt în schimb”;
• consumul de alcool: M. A., 25 ani: ”Nu m-am gândit înainte. Am bãut împreunã cu ceilalti, 20 de litri de vin, cu civilii cu care lucram la cherestea. Mi-a venit, deodatã, sã plec. M-am trezit într-o discotecã.”; B. B., 20 ani: “Era searã, m-am îmbãtat. M-am trezit la un unchi al fostei neveste. Mai aveam douã sãptãmâni si intram în comisie... dar asta a fost...”
• calcul speculativ: B. G., 39 ani: “Loc de evadare era si la P., dar asteptam modificãri legislative. Gândul meu era sã evadez, eram pornit pe asa ceva, cãutam locul pe unde sã evadez. M-am gândit cã este la începutul pedepsei si dacã risc, nu aveam prea mult de pierdut. Calculasem, totul se face pe calcul. legislatia se cunoaste: sunt douã articole - în grup, 5 ani, singur, pânã la 2 ani. Dacã ai definitiva se dã prin adunare. Dacã nu ai definitiva, se contopeste. Îmi pare bine cã am încercat, dacã era dupã 5 - 6 ani n-as fi fãcut asta. Fiindcã eram la începutul pedepsei, m-a avantajat.”; D. T., 26 ani: “Totul era aranjat cu niste soferi de TIR... am mai fost condamnat pentru trecere de frontierã, de douã ori. Doream sã pãrãsesc tara, planul era bine conceput, soferul de TIR ne astepta în B. am evadat trei, al treilea s-a despãrtit de noi si a fost prins a doua zi, acasã la el. Am renuntat la planul initial. M-a asteptat sora cu masina, ne-a adus haine. Colegul fãcuse armata la grãniceri si cunostea locul pe unde urma sã trecem. Aveam avans o zi fatã de politisti. Am fost prinsi de grãnicerii sârbi.”

Când detinutii au fost întrebati dacã evadarea a meritat, 10% au afirmat cã nu, deoarece nu si-au rezolvat problemele, iar situatia lor juridicã s-a îngreunat (“M-am distrus: fricã, neliniste, nesomn, foame, iluzii cã vãd gabori, nu puteam sã merg si eu pe drum ca omul. Numai prin pãdure, vai de capul meu!”), 3% au considerat cã a meritat (“Pentru a meritat, am ajuns sã-mi vãd copilul la spital.”, “A meritat. Altfel mi-ar fi dãrâmat casa, cã era pe pãmântul lor. S-au mai întâmplat astfel de cazuri la noi în sat.”), iar 4% au dat rãspunsuri ambivalente (“A meritat, în sensul cã am vãzut cã nu se poate trãi ca fugar, în rest nu a meritat”, “Nu pot sã spun cã îmi pare rãu, dar nu regret, desi, am luat doi ani de pedeapsã si numai în regim restrictiv”, “Pe undeva îmi pare rãu cã am evadat. Erau posturi pe care le puteam ocupa fãrã sã simt detentia. Îmi pare bine cã am încercat. Dar nu s-a meritat. Pierzi, în final piezi: te prinde mai devreme, esti nemultumit de pierderea unor drepturi în penitenciar; te prinde mai târziu, când deja ai realizat ceva afarã, iar pierzi si trebuie sã iei totul de la capãt”).

Doar atâtia detinuti au acceptat sã evalueze consecintele evadãrii în ceea ce-i priveste, restul (83%), refuzând orice discutie pe aceastã temã.

Sumar

Mai aproape de drepturile noastre

Dreptul nomocanonic (V)