Este greu sã pui, fãrã fiorul invidiei, pe cineva mai presus de tine, mai ales dacã acel cineva este colegul tãu, egalul tãu, prietenul tãu. Dar asta voi încerca sã fac eu acum. În fiecare sãptãmânã, devreme vineri, mã duc la Radiodifuziune pentru a-mi face emisiunea duminicalã „Univers confesional”. Mã duc la ore la care unii fosti colegi mai dorm, sau îsi gândesc acasã emisiunile cotidiene si plec, de multe ori, fãrã a-i fi întâlnit, nici mãcar pe coridoarele asa de cunoscute celor care zeci de ani le-au cãlcat de la o cabinã la alta, de la un birou la bibliotecã. Radioul pare acelasi, dar când se umple de lume, vezi ce putini mai cunosti, câti tineri au venit... realizezi cum a trecut timpul. Nu este usor. Nostalgia propriilor începuturi gazetãresti îti lasã, de cele mai multe ori, un gust dulce-amar, ca de migdalã. Dar acum câteva zile, m-am întâlnit cu un fost coleg, mai tânãr, ajuns  la maturitatea deplinã a profesiei, care m-a invitat la el în birou si mi-a destãinuit câte ceva din ce face, din ce mai face, din gândurile lui, din intentiile lui, din crezul lui profesional.
            Pe Sebastian Sârcã, fiindcã despre el este vorba, l-am cunoscut în urmã cu mai bine de trei decenii, când televiziunea avea casã comunã cu radioul, l-am cunoscut ca tânãr absolvent de filologie care, îndrãgostit de radiofonie, a venit în cea mai grea redactie – pentru copii si tineret – grea pentru cã nu oricine si mai ales nu orice matur, se poate pune în conditia copilului sau a adolescentului, pentru a gândi din nou ca el, pentru a scrie ca el, pentru a se bucura ca el, nu orice om poate avea, în acelasi timp, talentul gazetãresc si spiritul ludic necesare unor astfel de emisiuni. Sebastian le-a avut, le are si, mai ales, nu a renuntat niciodatã la tinerete. O astfel de tinerete, de spirit, a dovedit si atunci când, cu sprijinul altui tânãr, de aceastã datã si ca numãr de ani, Dragos Seuleanu, a reusit sã întemeieze,  în 1996 Directia Patrimoniu, apoi, în 1998, Editura Casa Radio. Amândoi, elevii unei mari „profesoare pentru redactorii de tineret”, Sofica Sincan. Dar ce mi-a spus Sebastian? Mai bine zis, ce mi-a arãtat? A deschis usile dulapului si, de acolo, s-au revãrsat CD–uri, cãrti, casete. Si asa am aflat, ceea ce este bine sã stiti si dumneavoastrã, cã la Editura Casa Radio grija pentru tezaurul cultural, stiintific si artistic românesc este la mare cinste. Mai mult decât atât, grija se transformã  în ofertã, în daruri aurite pentru publicul larg care mai vrea si poate  sã investeascã în cãrti si suporturi audio si video ce cuprind scrierile si vocile celor care (din nefericire multi nu mai sunt printre noi), au trecut si au lãsat urme sonore în fonoteca radiodifuziunii publice. Asa, doamnelor si domnilor, puteti aduce definitiv în casele dumneavoastrã  vocile lui Sadoveanu, Arghezi, Iorga, Noica, Cãlinescu, Astalos, emisiunile lui Sava, Sincan, minunatele interpretãri ale lui Albulescu sau Bãlãnutã, piesele lui Caragiale sau Musatescu, viorile lui Voicu si Gheorghiu, interpretãrile dirijorale ale lui Elenescu; atâti artisti mari, imensi, ai scenei lirice sau dramatice românesti, încât îmi este si fricã sã mai citez, pentru cã, oricum voi uita pe cineva si nu ar fi drept. Cel mai bine este, cred, sã cãutati în librãrii, la magazine produsele Casei Radio si sã oferiti copiilor dumneavoastrã povestile propriei copilãrii ascultate odatã cu îndemnul „noapte bunã”, teatrul tineretii si maturitãtii, concertele stãrilor de reverie, lecturile si conferintele radiofonice ale marilor români. Si asta, nu dintr-un patriotism declarat ci pentru nevoia vie de civilizatie. Si de culturã. Si pentru aceastã posibilitate, trebuie sã-i multumim si prietenului meu, modestului Sebastian Sârcã.
            Sugeram, într-un articol precedent, colegilor de breaslã sã punã în fata publicului si faptele de laudã, lucrurile bune din viata noastrã comunã, din întâmplãrile noastre cotidiene. O astfel de faptã am încercat sã fac eu însumi acum. Este greu? Este usor? Trebuie. Si, nu uitati „fãcãtorii de bine”.