In lumea închisorilor, autorãnirile pe care si le provoacã detinutii sunt destul de frecvente si provoacã semne de întrebare atunci când ajung sã fie comentate în paginile ziarelor. Pentru a clarifica aceastã problemã, în sensul de a stabili câtã “vinã” apartine detinutilor, personalului sau institutiei în sine, în 2001, psihologul Cristina Pripp, din Directia Generalã a Penitenciarelor, a realizat un studiu privind cauzele si caracteristicile detinutilor care se autorãnesc, precum si obiectele urmãrite de acestia. În perioada analizatã - primul semestru al anului - si-au provocat rãni 348 de bãrbati, 65 de minori si 19 femei. Metodele utilizate au fost: tãieturi pe suprafata corpului, sectionarea venelor, înghitirea unor obiecte sau substante toxice, fracturi, suturarea gurii si a pleoapelor.
Obiectivele urmãrite, cel mai frecvent, vizau: impresionarea personalului pentru a obtine un beneficiu (de exemplu, mutarea în altã camerã), intimidarea altor detinuti, impunerea în ierarhia grupului, de cãtre noii veniti, evitarea unor agresiuni din partea altor detinuti mai puternici, protestul fatã de familiile care i-au abandonat, act de bravurã, obtinerea de tigãri, manifestarea ostilitãtii fatã de un membru al personalului, evitarea unei pedepse disciplinare, cãutarea adeziunii colegilor de detentie.

            Iatã si alte concluzii ale acestui studiu, întreprins în toate unitãtile de detentie din tarã:
        - tinerii detinuti recurg, mai frecvent, la autorãniri pentru cã, în general, au o tolerantã mai scãzutã la frustrãrile inerente mediului carceral;
        - cu cât nivelul de inteligentã si educatie al detinutilor creste, cu atât frecventa autorãnirilor este mai scãzutã;
        - femeile recurg rar la aceastã conduitã de crizã, din cauza valorizãrii aspectului lor estetic;
        - lipsa tigãrilor si a imposibilitãtii de a se împrumuta motiveazã frecvent autorãnirile, la toate categoriile de detinuti;
        - când fãptuitorul a cãutat singurãtatea, rãnirile produse sunt mai serioase;
        - personalul cedeazã mai frecvent în fata cererilor detinutilor care s-au automutilat, când acestia au fost condamnati pentru infractiuni usoare;
        - pare sã existe o legãturã cauzalã între stilul de conducere al personalului si numãrul detinutilor cu autorãniri de pe o sectie: stilul rigid si restrictiv, precum si stilul implicãrii minime în viata grupului, furnizeazã mai multi detinuti care se autorãnesc, decât stilul participativ si vizibil suportiv pentru condamnati;
        - cu cât un detinut are mai multe tatuaje - “îmbrãcat în tatuaje” - cu atât probabilitatea ca el sã recurgã la autorãnire este mai mare.
            Desigur, nu putem sã nu observãm cã, între evadare si autorãnire - din punctul de vedere al problematicii periculozitãtii - este o mare diferentã. Dacã evadãrile sunt relativ rare, autorãnirile sunt foarte frecvente si, uneori, cu potential letal. La acestea, trebuie sã mai adãugãm costurile îngrijirii medicale, transportul detinutilor la spitalele civile, asigurarea pazei etc. Uneori, autorãnirile pot anunta o tentativã suicidarã îndelung pregãtitã*.