Pânã si sotia primului ministru, Zoe Sturza, la o nuntã din înalta societate, a ridicat un toast pentru G. Petrescu! Întrebatã asupra rostului acestui gest, doamna Sturza a rãspuns:
            „Întotdeauna i-am spus lui Mititã cã ceea ce s-a fãcut cu Ghenadie a fost o infamie”.
            Episodul a fãcut senzatie si ridicã noi semne de întrebare. I s-a adãugat, ca o nouã loviturã, un altul, prin semnarea „petitiunii doamnelor române” în favoarea fostului mitropolit, trimisã Regelui de cãtre sotia lui Ion Ghica, fostul presedinte de Consiliu si fatã de care D. Sturza se considera un „elev politic”.
            De altfel, si I. Ghica avea sã considere cã, în chestiunea mitropolitului, se sãvârsise o mare gresealã, care trebuia reparatã.
            Pentru a justifica marea sustinere politicã si popularã de care se bucura G. Petrescu, oamenii Guvernului au lansat zvonuri cã acesta ar avea unele documente prin care santajeazã pe unii bãrbati politici, cãrora le-ar fi dat sume importante de bani, când a fost ales Mitropolit-Primat!
            Preluat, transportat si depus la mãnãstirea Cãldãrusani, cu politia, sub strictã supraveghere, Ghenadie Petrescu avea sã petreacã aici, pentru început (mai-decembrie 1896), o adevãratã stare de arest. În aceastã situatie îl gãseste, în octombrie 1896, I. L. Caragiale, care o descrie în „O plimbare la Cãldãrusani”. Desi anterior luase atitudine împotriva înaltului prelat (precum în articolul „Galanteriile lui Ghenadie”), marele dramaturg manifestã, cu aceastã ocazie, o mare întelegere si chiar compasiune. Semnaleazã, astfel, modul în care era supravegheat acesta, de agentul secret al politiei, Savu Georgescu, si de „colegul dumisale Ionescu”, deghizati în monahi evlaviosi. Din exces de zel profesional, cei doi se integraserã total vietii cãlugãresti. „D. Savu si colegul d-sale par cu totul multumiti de viata monasticã, urmeazã regulat slujbele de peste zi si chiar de peste noapte; citesc vietile sfintilor cu multã osârdie, se îndeletnicesc la cântãri bisericesti; si n-ar fi de mirare ca sfânta mãnãstire Cãldãrusani, unde viata este mai linistitã decât în haosul Bucurestilor, sã-i rãpeascã de-a binelea, din serviciul profan al politiei”. Vizitându-l, cu aceastã ocazie, si pe oropsitul ex-mitropolit, Caragiale noteazã: „Înaltul prelat, desi atât de amar încercat de atâta prigonire fãrã seamãn, face o impresie excelentã; tine capul sus si mândru; e vesel si sãnãtos - un om pe care-l vezi pãtruns de cea mai sincerã si mai adâncã încredere în dreptatea si vointa lui Dumnezeu… este un om cu care poti vorbi despre multe; are mult bun-simt, întelege repede si bine, si mai presus de toate, e cu totul lipsit de rãutate. Modul cum vorbeste cu prigonitorii lui, de care nu se teme câtusi de putin, hotãrât a-i sfida pânã la extremitate, aratã multã tãrie de caracter, o lipsã completã de clãtinare sufleteascã… La despãrtire, Î.P.S.S. ne spune, cu multã intentie, vorbele psalmistului: „Ridicatu-s-au asupra mea mãrturii mincinoase, si de cele ce nu stiam m-au întrebat!”. Tot din relatãrile scriitorului aflãm cã, în ciuda strictei supravegheri, ex-mitropolitul era vizitat de simpatizanti: „În timpul dejunului, încep sã curgã vizitatorii, atât orãseni cât si sãteni, care vin sã sãrute mâna înaltului captiv si sã-l asigure de devotamentul lor crestinesc, cerându-i binecuvântarea”.
            În acelasi timp, la nivelul populatiei se consolida convingerea cã Regele era principalul vinovat care, fiind catolic, vroia sã compromitã clerul si Biserica Ortodoxã.
            Într-o asemenea conjuncturã, monarhul pare a se fi decis sã punã capãt conflictului si cere Cabinetului sã gãseascã o cale de împãcare cu mitropolitul exilat.
            Dupã o oarecare întrerupere în timpul verii, în toamnã, o datã cu apropierea deschiderii sesiunii parlamentare si începerea sezonului politic activ, afacerea Ghenadie Petrescu intrã în faza decisivã.
            S-a zvonit chiar cã, ex-Mitropolitul-Primat ar fi detinut unele documente în care ar fi avut „la mânã” unii „bãrbati politici”, cãrora le-ar fi dat importante sume de bani când a fost ales întâi-stãtãtor al bisericii nationale (cu alte cuvinte, venise la conducerea B.O.R. prin mitã, cel putin politicã!).
            Îngrijorat de evolutia evenimentelor, Regele Carol a sugerat direct Guvernului cã problema trebuie aplanatã, cu orice pret, si cu consimtãmântul fostului Mitropolit-Primat. Astfel, s-a declansat o adevãratã întrecere spre a obtine compromisul si demisia voluntarã a lui Ghenadie, în speranta cã victoriosul ar putea obtine bunãvointa monarhului, si chiar ar veni la guvernare.
            Liberalii actionau prin senatorul de Iasi, Gheorghe Mârzescu, profesor universitar de drept, apropiat cercurilor ecleziastice.
            Asa se face cã, la Senat „conu Ghitã” era singurul senator care îsi avea fotoliul pe banca prelatilor.
            De altfel, întregul sãu trecut îl recomandã parcã unui asemenea scop. Provenit din preotimea ieseanã (bunicul sãu fiind arhimandritul Gherasim Mârzescu, iar tatãl, preot la biserica Sf. Ioan din strada Primãverii – Capitala Moldovei), acesta cunoaste direct si foarte bine caracterul si trecutul „complotistilor”, în frunte cu Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei.