Irakul este o tarã veche, cu o istorie multimilenarã. Granitele sale au fost trasate de mult. Si, chiar dacã el, Irakul, azi condus de un personaj indezirabil, nu este un model de democratie, totusi... existã ca tarã suveranã.
            Dreptul la ingerintã este o notiune relativ recentã, conceputã, inventatã de “adevãratii democrati”. De unde penibilul si inutilul proces al unui fost presedinte de stat care, crezând cã tara pe care o conducea este suveranã, a apãrat-o. Prost, inutil.
            Conceptul de crimã împotriva umanitãtii, pe baza cãruia acel presedinte este azi judecat, se aplicã, oare, si altora? Oare, atunci când se doreste, cu orice pret, un rãzboi, (creator, în mod obligatoriu,  de morti, în cadrul populatiei civile chiar în cazul loviturilor chirurgicale),  oare atunci autorul acestui rãzboi este sau nu culpabil de crima împotriva umanitãtii? Si dacã da, el, acel personaj riscã sã fie inculpat?
            Sau, asa cum spunea LaFontaine, conceptul de “egalitate da, dar nu pentru cãtei” este cel care se va aplica.
            Aceastã diatribã are un scop evident. Cel de a atrage atentia, fiecãruia, asupra inegalitãtii de sanse a tãrilor zise “mici”, a imposibilitãtii lor de a rãmâne independente.
            Dar si asupra necesitãtii de a avea o armatã capabilã de a reactiona în fata “intereselor majore” ale unei alte natiuni.
            Pentru cã devine clar, dacã privim diferenta de limbaj a americanilor în functie de puterea celor cu care sunt în conflict, Coreea, fatã de Irak, in cazul administratiei americane numai forta le impune un respect salutar.
            Sunt departe, foarte departe de a fi antiamerican. Admir America. Dar nimeni nu mã poate obliga sã admir greselile  unuia sau altuia dintre cei care, la un moment dat, o conduc.
            Irakul (precum America de astãzi), are un conducãtor “altfel”. Mai putin democratic decât altii dar... vizibil iubit de propria-i populatie. Si, ceea ce este mult mai semnificativ, de o bunã parte a Islamului.
            Cred cã aici trebuie cãutat si gãsit motivul care face cã astãzi Franta, Germania, Rusia, Belgia,  tãri cu un trecut colonial, stiind cât de grav poate fi un derapaj rãzboinic al S.U.A., încearcã sã-l împiedice. Irakul este, probabil, usor de cucerit. Dar ce se va întâmpla atunci când populatia islamicã, credincioasã, va reactiona? Am mai vorbi de un rãzboi economic interesant sau... de o rupturã profundã între douã civilizatii? Vom mai vorbi de mortii acestui posibil rãzboi sau de anarhie popularo-islamicã?
            Dl. Bush doreste acest rãzboi. A mãsurat însã corect, administratia americanã  implicatia, în timp, a acestuia. Resimtitã nu numai ca o ingerintã, ci si ca o palmã în obrazul unor popoare profund religioase. Acum câteva zile, la Mecca, aproape douã milioane de islamisti se rugau pentru Saddam Hussein. Ei, cei care erau acolo, deveniti Hadj, persoane care inspirã respect în jurul lor, nu vor fi oare purtãtorii unei uri greu de stãvilit?
            Si, în definitiv, titeiul mult dorit de administratia americanã nu ar putea fi rapid înlocuit cu sistemele de energie nepoluante existente? În asa fel încât petrolul sã devinã, ca interes, periferic?
            Si termin spunând acestei administratii americane cã, dacã o doresc,  le putem pune la dispozitie, noi românii, brevete în acest sens.