Poporul român e un popor de oameni flãmânzi. Cine are o altã impresie se însealã.
            Flãmânzi sunt cei care ne conduc: nesãtui, mereu dornici sã cucereascã alte si alte pozitii, alte si alte structuri, alte si alte facilitãti.
            Se poate vorbi despre ei chiar cu milã: foamea lor este asemãnãtoare unei bo li fãrã leac.
            Pãi, sã ne uitãm putin la ce se întâmplã în jur: „baronii“ P.S.D. spun vorbe mari, cum ar fi, de pildã, urmãtoarele: dacã ei sunt baroni, atunci poporul e compus din mii de regi si regine, pe care baronii sunt gata sã-i slujeascã.
            Flãmânzi sunt însã si ceilalti, cei ce alcãtuiesc poporul român. Foamea lor nu e deloc o figurã de stil, e cât se poate de concretã si de mare si pe mãsurã ce creste, scade direct proportional dorinta lor de a mai percepe restul lucrurilor, cele care nu tin de supravietuire. Probabil cã pe asta se bazeazã algoritmul românesc contemporan: foamea.
            Nu sunt de stânga. Nu cred cã am gândit vreodatã cã trebuie sã existe egalitate, cu orice pret. Am convingerea însã cã „omul este mãsura tuturor lucrurilor“, cã el este centrul universului iar binele lui, ca si egalitatea de sanse între oameni, ar trebui sã fie adevãruri ale vietii noastre.
            În parabola foamei continue din România pare cã nu existã solutie: pentru cã oricât de mult ai vrea sã saturi pe primii, gândind cã sunt, de bine, de rãu, mai putin, cu atât mai mult îi adâncesti în foamea concretã pe ceilalti, majoritari.
            Eu, personal, nu vãd decât o solutie: aceea de a-i obliga sã schimbe rolurile, mãcar o datã la patru ani.
            În felul acesta, prin rotirea a 23 de milioane, solutia ar putea fi una exemplarã. Nimeni nu ar mai avea timp sã se adânceascã în foame.
            Dumneavoastrã ce credeti?