Stresul penitenciar

• Cauze si consecinte pentru cadre si detinuti
• Metode si mijloace de prevenire
  
  

  Probleme abordate: 1. Stresul penitenciar. Metode si mijloace de prevenire 2. Conduite disfunctionale ale detinutilor în penitenciarele supraaglomerate 3. Sursele sãnãtãtii organizationale în penitenciarele românesti

        1. Stresul penitenciar pentru cadre si detinuti
            Abordarea acestei teme relevã, o datã în plus, preocuparea Directiei Generale a Penitenciarelor pentru întelegerea si îmbunãtãtirea ambiantei în care lucreazã personalul din închisorile românesti si, de asemenea, dorinta de a elimina disfunctionalitãtile care apar frecvent în relatiile interumane din penitenciarele noastre. Scopul principal al acestei lucrãri este de a atrage atentia asupra problematicii stresului cronic, în sensul în care afecteazã lucrãtorul corectional. Stresul asociat serviciului este o problemã majorã de sãnãtate si, implicit, în bolile de inimã, paradontozã, boli gastrointestinale, iritãri ale pielii, nevrozã, alcoolism etc. Stresul extrem reduce abilitãtile angajatilor de a lucra corect, având ca rezultat pierderi de resurse umane.
            Nici o ocupatie nu este feritã de stres, dar anumite profesii implicã un grad mai ridicat de soliticitari, iar printre acestea si cea de functionar penitenciar. Stresul de serviciu este adesea reflectat în alte statistici, cum ar fi absenteism, concedii medicale, pensionãri înainte de limitã, fiind înrãutãtit de conditii precum supraaglomerarea detinutilor, lipsa confortului, program prelungit, lipsa satisfactiilor profesionale.
            În 1936 Hans Selye scria cã „experimentele pe animale au demonstrat cã organismul reactioneazã într-o manierã stereotipã, la o varietate de factori cum ar fi infectiile, intoxicatiile, traumele, tensiunea nervoasã, cãldura, frigul, oboseala muscularã sau radiatiile X..., singura trãsãturã comunã a fost aceea cã si-au pus corpul în stare de stres general (sistemic). Prin urmare, noi am tras concluzia  cã aceastã reactie stereotipã, care s-a suprapus cu efectele specifice, reprezintã însãsi manifestarea somaticã a stresului nespecific“. Selye considerã deci, cã orice solicitare conduce la sindromul general de adaptare care are trei faze: alarmã, rezistentã si epuizare.
            Lazarus este, însã, de pãrere cã stresul este rezultatul unei tranzactii între individ si mediu: interpretarea persoanei asupra evenimentului va determina considerarea sa ca stresant sau nu.
            Într-o manierã generalã, personalitatea si istoria sa particularã, viziunea sa asupra existentei vor decide experientele care vor avea efecte pozitive sau negative.
            În 1976, Holmes si Rahe au lansat ideea cã schimãrile majore în viatã vor afecta individul, determinând o maladie în umãtorul an, sau doi ani. Autorii au prezentat o corelatie între astfel de schimbãri si aparitia crizelor cardiace, accidente, tuberculozã, leucemie, sclerozã în plãci, diabet, tulburãri mentale. Lucru surprinzãtor, chiar evenimente pozitive - cãsãtoria, nasterea unui copil, promovarea profesionalã, un succes personal - au avut valoare stresantã, prin faptul cã impuneau un proces de adaptare. Ei au realizat chiar o scalã de evaluare a circumstantelor de viatã, care a fãcut mare impresie la timpul respectiv.
            Desi relatia între stres si boalã pãrea larg acceptatã, o serie de rezerve au infirmat teoria celor doi autori:

•         deseori, o maladie provoacã debutul unei schimbãri în existenta individului, ca fiind cauza si nu consecinta;
•         cercetãri ulterioare nu au confirmat ideea cã evenimentele pozitive de viatã pot fi un factor negativ pentru sãnãtate;
•         rareori indivizii îsi analizeazã viata în termeni de cifre si cotatii: simpla adunare a „unitãtilor de schimbare în viatã“ conform lui Holmes si Rahe, nu oferã nici o informatie privind conditiile schimbãrii si nici asupra modului în care individul le-a fãcut fatã;
•         scala celor doi autori prezintã o imagine pasivã a fiintei umane, care mai degrabã reactioneazã decât actioneazã; de asemenea, nu tine cont de diferentele individuale în rãspunsul la stres;
•         scala nu înregistreazã faptul cã absenta schimbãrii este o sursã importantã de stres: plictiseala, singurãtatea, incapacitatea de a progresa la locul de muncã, relatiile cu altul, stabile dar posomorâte, lipsa de responsabilitãti în viatã.

În 1981, psihologi americani au realizat o anchetã asupra oricãror evenimente, dezacorduri, deceptii, surprize dezagreabile care survin în viata obisnuitã a fiecãrui om. Rezultatele au fost neasteptate: pierderea portofelului, blocarea circulatiei, o ceartã cu copilul, o disputã cu patronul sau cu un subordonat, au constituit indicatori mai buni pentru prognosticul fizic sau mental decât evenimentele majore ale existentei. Mai mult, efectele evenimentelor majore decurg în mod esential din complicatiile cotidiene. Astfel, tristetea unei femei pentru moartea sotului iubit este agravatã de necesitatea de a învãta sã-si facã bugetul, de preocuparea pentru reparatiile apartamentului, de dificul tãtile birocratice în a obtine ajutorul social.