"Societatea nu are dreptul să mă judece, când nu este în stare să mă apere"

    Istrate Micescu
NUMARUL
6

26 FEB. - 4 MART. 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului

Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlă

ISTORII VECHI SI NOI

SINCERITATE SI BUNA-CREDINTA

prof. dr. etician Vasile MORAR


                                                                                            (continuare din nr. trecut)
           Destructurarea existentialã nu s-a însotit însã de o privire lucidã asupra a ceea ce se cheamã neutral si rece, conditii sociale, si nici asupra posibilitãtilor, a disponibilitãtilor real psihologice ale fiecãrui om în parte. În plus, modul de viatã anterior, existenta profesionalã si cotidianã în nemijlocirea lor, erau dominate de duplicitãti, de complicitãti si de intransparente adânc internalizate în atitudini, deprinderi, motivatii false sau convingeri fundate pe "logica" ipocriziei generalizate: ei mint, în primul rând, înseamnã cã nici noi nu putem spune adevãrul. Acest ei, a ajuns destul de repede sã desemneze alte categorii, cel mai adesea noii oameni politici, si, astfel, cercul vicios al determinatiilor sociologice si psihologice ale minciunii, s-a refãcut din nou, chiar dacã actorii, nu si-au schimbat decât locul, statutul, în timp ce,"maniera de joc" a rãmas, în linii mari, aceeasi: topologia socialã a mincinosului a fãcut apel la, si s-a însotit cu tipologia ipocritului dintotdeauna. Or, în acest context, aceasta este, sau ar trebui sã fie, problema strict moralã care sã ne intereseze: cum se afirmã sinceritatea ca virtute, ca valoare eticã perenã, pe suportul faptului psihologic al "nevoii de adevãr" si, totodatã, cum apare ea dincolo de actele "sinceritãtii psihologice" propriu-zise. O atare abordare ne obligã la alte câteva interogatii fundamentale, de primã si ultimã instantã: care este, totusi, locul sinceritãtii în limitele constiintei morale, altfel spus, în ierarhia virtutilor etice? Este ca o notiune eticã esentialmente deontologicã sau teleologicã, adicã se aflã ea în legãturã nemijlocitã cu datoriile sau obligatiile sau, dimpotrivã, în primul rând, cu scopurile sau consecintele? Înainte însã de a sugera ce loc ocupã ea printre virtuti, poate cã este potrivit sã vedem ce fel de virtute este sinceritatea: una care reglementeazã raporturile noastre cu adevãrul, o virtute alèthéiogala (pentru cã are ca obiect adevãrul însusi) dupã cum ne asigurã Andre-Compte Sponville. De asemenea, ca simplu fapt, sinceritatea înseamnã conformitatea gesturilor si a cuvintelor cu viatã interioarã, sau a acestora cu ea însãsi, în timp ce, ca virtute, este "iubire, respect pentru adevãr, precum si singura credintã care are valoare în sine".

(va urma)

 

 Sumar Razboi la Mitropolie Tudor Vladimirescu