Aspectul dominant al activitãtilor realizate de Guvern, cu întreaga structurã centralã si localã, îl constituie punerea în executare a legilor adoptate de Parlament.
            În cadrul activitãtilor executive, în sensul aplicãrii, în concret, al legilor, Guvernul poate si trebuie sã adopte norme juridice obligatorii pentru locuitorii tãrii, dar numai cu caracter procedural si numai în limita prevãzutã de legile respectrive.
            Cu titlu de “exceptie” Guvernul poate adopta, numai în situatii de “urgentã” realã, ordonante al cãror continut poate cuprinde “reglementãri - primare” cu obligatia de a le prezenta, tot de urgentã, Parlamentului, spre ratificare ori respingere. Dacã Parlamentul nu se aflã în sesiune, se convoacã, de urgentã.
            Din nefericire, guvernele care au functionat, dupã evenimentele din decembrie 1989, au adoptat multe mii de “ordonante de urgentã”, nu numai când erau necesare, pentru cã ar fi apãrut “situatii neprevãzute”, dar chiar si când, anterior acelasi guvern, adoptase ordonante de Guvern în care se reglementau aceleasi categorii de probleme, ori se urmarea evitarea legii adoptate de Parlament, de exemplu an materia restituirii proprietatii si a relatiilor dintre proprietari si chiriasi, Legea nr. 112/ 1995 si  O.G. (ordonante de urgenta ale Guvernului) nr. 40/1999 etc., cu grave consecinte.
            Adoptarea de ordonante de urgenta (O.U.G.), în mod excesiv, nu reprezintã dovezi de activitate “eficientã” si beneficã pentru o bunã gestionare a treburilor Statale, ci abuzuri, considerate interesate, de regulã, pentru clientela politicã, cu consecinte grave, antrenând dezorganizarea si prejudicierea unor sectoare de activitãti: de exemplu: scutirea importatorilor de carne de pasãre depreciatã, la pretul de o treime din costul de productie, dar vândutã consumatorilor la “pretul pietii” si însusirea diferentei*.
            Guvernul - ca toate organismele publice investite cu prerogative decizionale obligatorii, pentru locuitorii tãrii, NU sunt abilitate si NU trebuie sã emitã dispozitii cu caracter normativ-obligatoriu, care sã producã “discriminãri si privilegii” de orice naturã, care sa afecteazã drepturile si libertãtile legitime ale locuitorilor tãrii.
            Este obligatorie reducerea imensului volum de dispozitii normative care nu numai cã se repetã în numeroase legi si O.G.-uri, dar chiar se contrazic si se “neutralizeazã reciproc”. Exemplu: este mai mult decât regretabil, cã numeroase persoane din structura organismelor publice “fãuritorii” de legi, de la orice nivel, nu au în vedere cã un text de lege - articol sau aliniat - trebuie sã reprezinte “alternativa optimã”, pentru care a fost elaborat si cã trebuie înteles usor, de cei care îl aplicã.