Orice persoanã, fie si cu modeste cunostinte despre specificul raporturilor interumane cu caracter economic, stie cã moneda oricãrui stat este numai semn ori simbol al valorii, prin care se calculeazã pretul oricãrei “entitãti” materiale si spirituale, precum si a serviciilor prestate.
            Si totusi, cine detine o cantitate specialã de “valutã forte” poate, în orice moment, sã cumpere, indiferent unde s-ar afla, bunuri si valori, de orice naturã, cum ar fi: terenuri, imobile, uzine, exploatãri subterane, cãi si mijloace de transport, produse agroalimentare, îmbrãcãminte etc., etc.
            Dacã fiecare stat independent îsi calculeazã valoarea bunurilor materiale, respectiv “patrimoniul national” în moneda proprie, în relatiile economice internationale, pretul oricãror bunuri, valori ori activitãti, se calculeazã în “valuta forte” de referintã, convertibilã, de regulã în dolari USA, lire sterline englezesti, euro etc.
            România, dupã al doilea rãzboi mondial a folosit ca monedã forte convertibilã, moneda USA, respectiv dolarul ($).
            De curând, “marele vistiernic” al tezaurului national a anuntat cã, de la data de 1 martie 2002, moneda de referintã, nu va mai fi dolarul USA, ci euro, dar cã nu vor fi nici un fel de probleme care sã afecteze populatia.
            De asemenea, tot consilierul sef al BNR, explica prin intermediul televiziunii, cã este necesarã schimbarea monedei de referintã, pentru cã produsele românesti trebuie sã se “alinieze” la comertul european si cã “badea Ion sau Costicã” scumpesc pãtrunjelul, ori alte legume în functie de euro. Chiar asa sã fie? Eroare, d-le consilier! Nu producãtorul autohton, si îndeosebi tãranul român, scumpeste marfa în functie de dolar, lirã sau euro, ci BNR stabileste, zilnic, paritatea leului românesc fatã de valutele forte convertibile, dolar, lirã ori euro, si pe baza acestor paritãti organismele publice si producãtorii de bunuri materiale si servicii, care sunt oferite consumatorilor, recalculeazã preturile acestora.
            Tãranul, producãtor de bunuri agroalimentare, este ultimul care mãreste, în mod simbolic, pretul produselor lui. Cine se încumetã sã explice “temeiul” care ar putea justifica cumpãrarea unui kg de grâu, la pretul de 3-4000 lei, din care se pot obtine circa 30 de covrigi, care se vând cu pretul de 75-90.000 lei?
            Schimbarea monedei de referintã din dolar în euro, doritã de BNR, cel putin pe plan intern, ar produce, nu numai perturbatii cu privire la recalcularea preturilor de primã necesitate pentru populatie: combunstibil, energie electricã, transport, produse de panificatie si carne, preparate culinare, servicii, inclusiv medicale si medicamente etc.
            Dacã este temeinicã sustinerea cã, în anul 2002, inflatia a scãzut sub limita prognozatã, acest fapt se datoreazã îndeosebi încetinirii devalorizãrii leului românesc, fatã de dolarul USA. Dar bugetul public ca si cele pe domenii, inclusiv programele de dezvoltare pe anul 2003 si cele de perspectivã, au fost calculate În functie de evolutia paritãtii dolarului iar recalcularea pe baza paritãtii euro, presupune efort, cheltuieli suplimentare, care sunt suportate de contribuabilii României. Sã nu stie factorii de conducere ai sistemului bancar national, cele trei principii esentiale, care trebuie respectate în toate colectivitãtile umane, toatã viata, si anume, timpul, prioritatea si compensarea? Din noianul de obiective si actiuni, dacã nu le realizãm pe cele prioritare, esentiale, efortul Nu este compensat.
            Introducerea “leului greu” sau vesel, este o “glumã” inutilã si costisitoare, suportatã de populatia contribuabilã, care, supravietuieste la limita sãrãciei, limitã ce, în fapt, se agraveazã permanent.
            Reforma monetarã, prin introducerea euro în locul leului, ar oferi posibilitatea controlului asupra patrimoniului realizat de cei Îmbogãtiti, cel putin suspect, din anul 1990 si pânã în prezent si ar putea eradica evaziunea fiscalã generalizatã.
            Asemenea mãsuri se practicã în Uniunea Europeanã, si noi, dacã am adopta asemenea mãsuri, am adopta mai din timp legislatia comunitarã, obligatorie, dupã data de 1 ianuarie 2007.