In instante, unii magistrati au impresia cã se aflã pe o pozitie superioarã avocatului, doar pentru cã pupitrul lor se aflã cu o treptã mai sus decât banca avocatilor, uitând, însã, ca si avocatul si magistratul au absolvit o institutie de învãtãmânt superior cu acelasi profil, respectiv Facultatea de Drept, omitând faptul cã magistratul este chemat sã judece pe baza unui material pe care i-l pune la dispozitie avocatul, în calitate de apãrãtor al pãrtii litigante, cã, pânã la urmã, avocatul construieste dosarul în care magistratul urmeazã sã se pronunte. Nu vreau sã minimalizez rolul magistratului în raport de cel al avocatului, în cauzele deduse judecãtii; vreau doar sã subliniez cã fiecare are rolul, aportul sãu în drumul pe care-l parcurge un dosar, scopul absolvirii aceleiasi facultãti este acelasi, si pentru avocat si pentru magistrat: de a-i ajuta pe justitiabili sã-si redobândeascã drepturile ce pretind cã le-au fost încãlcate, astfel încât nu înteleg de unde atitudinea net superioarã a unor magistrati fatã de avocati, în sãlile de judecatã, pentru cã si unii si ceilalti, suntem în slujba dreptãtii. Prin atitudinea ostilã a unor magistrati fatã de avocati, practic sunt prejudiciati în primul rând justitiabilii, pentru cã ei au de suferit dacã pierd un dosar pentru cã magistratul nu are chef sã dea curs solicitãrilor avocatului. Situatia se poate rezolva prin cãile de atac, dar asta înseamnã alti bani, scosi din buzunar, de cãtre justitiabil, alt timp pierdut. Si taxele de timbru nu sunt de loc de neglijat, au ajuns la sume pe care oamenii nu le mai pot acoperi si atunci renuntã, pur si simplu, cu atât mai mult cu cât, nu de putine ori, hotãrârile pronuntate de unii magistrati sunt date chiar si cu încãlcarea dispozitiilor legale, ceea ce provoacã neîncrederea în actul de justitie. Si nu numai. Neîncrederea se contureazã si fatã de avocat, pentru cã nu putini justitiabili vin la avocat crezând cã acesta poate face minuni, neîntelegând cã scopul nostru este acela cã, stând în locul lor în instantã, sã facem totul pentru apãrarea drepturilor lor, dar hotãrârea, bunã, rea, nu o dãm noi. Noi putem doar sã atacãm acea hotãrâre, în numele lor, însã, neavând posibilitãti materiale, fiind neîncrezãtori, stiind cã procesul se poate întinde pe o duratã foarte mare, multi dintre ei renuntã la formularea cãilor de atac, chiar si împotriva hotãrârilor vãdit netemeinice.

            Si cine este cel acuzat? Avocatul! S-a ajuns la situatia în care pozitia justitiabilului este, de cele mai multe ori, urmãtoarea: dacã se câstigã procesul, avocatul n-a avut nici un aport, era firesc sã se câstige; dacã se pierde procesul, avocatul este de vinã. Mai mult decât atât, sunt situatii, si nu putine la numãr, în care avocatul, întelegând cã cel ce vine sã-l angajeze pentru a-l reprezenta în proces, nu are posibilitãti financiare pentru a acoperi si taxele de timbru si onorariul de avocat, îi oferã acestuia posibilitatea de a plãti onorariul esalonat, desi si avocatul este coplesit de taxele si impozitele pe care le plãteste Statului si Baroului din care face parte,  pentru cã-l apãrã pe justitiabil. Si se întâmplã cã, si în conditiile în care procesul este câstigat, justitiabilul sã nu mai plãteascã avocatului onorariul pe care i-l datora. În atare situatie, avocatului nu-i rãmâne decât sã recurgã la cãile legale spre a-si recupera banii ce i se cuvin. Si o face, dar... surprizã! Se gãseste câte un magistrat care, desi ce-rerea este temeinicã si doveditã, iar pretentiile sunt recunoscute de cãtre debitor, sã o respingã sau sã o admitã în parte. Având calitate de creditor, avocatul nu poate ataca hotãrârea, si trebuie sã porneascã o nouã actiune pe calea dreptului comun.
Spre exemplificare, o atare actiune privind somatia de platã, formulatã de cãtre un cabinet de avocaturã, în calitate de creditor, împotriva lui I. D., în calitate de debitor, a fost admisã în parte de cãtre Judecãtoria Sector 1, care, pe lângã faptul cã a fãcut niste calcule care nu au nimic comun cu matemetica, în considerentele hotãrârii face o veritabilã harababurã, si nu admite în totalitate actiunea, motivând cã din actele existente la dosar, nu rezultã data pronuntãrii hotãrârii invocatã ca probã, în conditiile în care a fost depusã la dosar hotãrârea însãsi. Mai mult decât atât, debitorul (fostul client, cãruia avocatul îi câstigase douã dosare pentru care nu-i fusese achitat onorariul), recunoaste, la primul termen de judecatã, în sedinta publicã, toate pretentiile creditorului, iar instanta amânã pronuntarea pentru a avea timp sã delibereze, dupã care, fãrã a se pronunta pe toate capetele de cerere, o admite doar în parte.
            Astfel, avocatul este prejudiciat de client, care nu se achitã de obligatiile asumate prin contract, nici mãcar în conditiile în care nu are ce-i reprosa avocatului.
            Avocatul este prejudiciat si de instanta de judecatã care pronunta o hotãrâre vãdit nelegalã, neavând mãcar decenta sã se pronunte pe toate capetele de cerere.
            Si mai este prejudiciat avocatul si de legislatia în vigoare, care nu-i oferã posibilitatea ca, în calitate de creditor, sã poatã ataca o atare hotãrâre.
            Cu alte cuvinte, hotãrârea schimonositã fie de incompetenta unui magistrat, fie de aversiunea acestuia fatã de avocati, rãmâne perfect valabilã, desi a fost datã cu încãlcarea legii, pentru ca promotorii actelor normative dupã care se înfãptuieste justitia în aceastã tarã, au avut ideea, cel putin de neînteles, de a-l împiedica, pe cel ce formuleazã o somatie de platã în baza Ordonantei nr. 5/2001, astfel cum a fost modificatã si completatã de Legea nr. 295/2002, sã poatã ataca o hotãrâre netemeinicã si nelegalã. Nu si pe debitor, care, în virtutea aceluiasi act normativ, poate atacã respectiva hotãrãre. Unde este egalitatea în fata legii?
            Acesta este pretul plãtit uneori de avocatul care, prin natura muncii pe care o desfãsoarã, este nevoit sã renunte la multe aspecte ce tin de viata unui om obisnuit, cum ar fi familie, odihnã, timp liber. As putea spune cã notiunea de “timp liber” este aproape o necunoscutã pentru un avocat. Dar, asa cum spuneam la început, în întelepciunea sa, avocatul reuseste sã treacã peste toate neajunsurile acestei nobile profesii, stimulat fiind de roadele muncii sale, pentru cã nimic nu se comparã cu acel „Multumesc!” spus din tot sufletul si, uneori, cu lacrimi de bucurie în ochi, de cãtre cei pe care, potrivit menirii sale, îi apãrã cu mintea si cu sufletul sãu, interpunându-se cã un scut viu între ei si cei ce vor sã-i vatãme în drepturi. Multumirea de sine, completatã de multumirile celui pe care-l aperi, creeazã un sentiment ce nu poate fi comparat cu nimic. Este sentimentul pe care numai un avocat îl poate avea. Da, din acest punct de vedere, avocatul este mai bogat cu un sentiment decât magistratul: acela al împlinirii. Pentru cã judecãtorul nu ia contact direct cu omul, pentru el este un caz ca oricare altul. Dar avocatul trãieste fiecare bucurie, fiecare dezamãgire, alãturi de  omul care este clientul sãu, si chiar dacã sunt clienti care nu stiu sã-i aprecieze eforturile, avocatul nu pierde, avocatul câstigã întotdeauna, pentru cã reusind sã facã abstractie de problemele tangentiale dosarului în care este implicat si continuând sã se dedice scopului pentru care a fost angajat, câstigã cel putin multumirea de sine si stie cã, atunci când se uitã în oglindã, nu trebuie sã plece ochii. Da, avocatul este întotdeauna,  învingãtor!