Spre deosebire de vechea reglementare, legea actualã consacrã explicit confidentialitatea informatiilor referitoare la evaluare, cu anumite exceptii: când existã o dispozitie legalã în acest sens; dacã evaluarea serveste stabilirii vinovãtiei, în cazul unor infractiuni; când existã acordul persoanei în cauzã (de remarcat cã, din aceastã redactare, rezultã cã nici mãcar reprezentantul legal sau personal al celui în cauzã nu poate sã permitã comunicarea unor informatii cu privire la pacient); dacã încãlcarea confidentialitãtii este necesarã pentru exercitarea profesiunii medicale, dar pãstrând anonimatul celui în cauzã. Potrivit art. 33 alin. (1), pãstrarea secretului incumbã întregii echipe terapeutice, adicã totalitãtii profesionistilor în domeniul sãnãtãtii mintale, implicati în asigurarea sãnãtãtii mintale, inclusiv asistent social, ergoterapeut si personal paramedical.
            Atunci când, în urma evaluãrii, se constatã afectiuni psihice, diagnosticul va fi stabilit numai în conformitate cu clasificarea Organizatiei Mondiale a Sãnãtãtii.
            Aceastã conditie, instituitã de art. 15 alin. (2) din lege, se doreste a fi o garantie împotriva arbitrariului si a abuzurilor autoritãtilor statului care, eventual, ar fi tentate sã foloseascã psihiatria ca pe un instrument represiv.

            A doua etapã a ajutorului psihiatric constã în asistenta si îngrijirea de specialitate. Acestea pot fi acordate atât de medicul de familie, cât si în structuri specializate de sãnãtate mintalã, apartinând sistemului de asigurãri sociale de sãnãtate sau retelei private, fie în reteaua ambulatorie, fie în cadrul internãrii.
             Art. 40 dispune ca internarea într-o unitate de psihiatrie se face exclusiv din considerente medicale (dublând astfel exigentele impuse de art. 15 alin. (2), arãtate mai sus), adicã numai pentru diagnostic si tratament. Internarea poate fi voluntarã – pe baza consimtãmântului pacientului, exprimat, atunci când este cazul, în prezenta unei alte persoane desemnate de acesta – sau nevoluntarã.
            Deoarece primul tip de internare nu comportã discutii deosebite (precizãm totusi cã legea aratã expressis verbis cã orice pacient internat voluntar are dreptul de a se externa la cerere, art. 30 stabilind cã, el ori reprezentantul sãu îsi poate retrage, oricând, consimtãmântul), vom acorda un spatiu mai amplu celei de a doua forme. Credem cã este de prisos sã amintim cã aceastã mãsurã de ocrotire nu trebuie confundatã cu mãsura de sigurantã a internãrii, reglementatã de art. 114 Cod penal; între cele douã situatii privative de libertate, existând o deosebire fundamentalã – internarea stipulatã de legea penalã se dispune numai cu privire la o persoanã care a sãvârsit o infractiune, pe când luarea mãsurii administrative ce face obiectul prezentului studiu nu este conditionatã de calitatea de fãptuitor a celui în cauzã.

            Procedura de internare nevoluntarã se aplicã numai dupã ce încercãrile de internare voluntarã au fost epuizate, adicã dupã ce s-au depus diligente pentru a convinge pacientul sã îsi dea consimtãmântul cu privire la aceastã mãsurã. Deci, internarea fortatã este o mãsurã exceptionalã, care se hotãrãste de cãtre un medic psihiatru:
        - cu privire la o persoanã suferind de o tulburare psihicã generatoare a unui pericol iminent de vãtãmare, pentru sine sau pentru alte persoane;
        - în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihicã gravã, si a cãrei judecatã este afectatã, dacã medicul apreciazã cã neinternarea ar putea conduce la o gravã deteriorare a stãrii pacientului sau ar împiedica sã i se acorde tratamentul adecvat.
            Transportul persoanei în cauzã se realizeazã, de regulã, cu ambulanta, si numai în mod exceptional, când comportamentul acesteia este vãdit periculos (manifestãri violente evidente – nota noastrã) pentru sine sau pentru alte persoane, se va apela la ajutorul politiei, jandarmeriei, pompierilor, respectându-se mãsurile de sigurantã, dar si integritatea fizicã si demnitatea persoanei.
            Când medicul psihiatru constatã cã sunt îndeplinite conditiile pentru internare silitã, are obligatia sã informeze imediat persoana respectivã cu privire la hotãrârea de a o supune unui tratament psihiatric si, în termen maxim de 72 de ore, pe reprezentantul legal sau personal al pacientului; în situatia în care nu are informatii referitoare la existenta sau la adresa acestora, va notifica, situatia, autoritãtii tutelare. Totodatã, medicul va informa si conducerea institutiei spitalicesti.
            În cadrul aceluiasi interval de 72 de ore, decizia internãrii silite este supusã confirmãrii de cãtre o comisie de revizie a procedurii, organ alcãtuit din trei membri numiti de directorul spitalului: doi psihiatri, pe cât posibil altii decât un medic de altã specialitate sau un reprezentant al societãtii civile (opinãm cã cel din urmã membru ar fi recomandat sã facã parte dintr-o organizatie neguvernamentalã, ce are obiect de activitate protectia persoanelor cu afectiuni psihice).