La Viena si-a precizat el bine ideile cu privire la „patriotism“, „folosul obstesc“, „suveranitatea poporului“, „dreptãtile poporului“ - pe care stim cã le-a invocat în toate proclamatiile sale.
            Hotãrât sã scape tara de jugul turcesc si împilarea fanariotã si sã realizeze usurarea vietii tãranilor, întors în tarã, Tudor începe prin bani personali si reluarea legãturii cu oameni de încredere si tovarãsi de negot, sã întocmeascã o nouã armatã de panduri, atât de bine înarmatã si echipatã, încât nici o fortã localã nu-i putea rezista.
            În noiembrie 1820, sub pretextul unui proces în fata Divanului, Tudor vine la Bucuresti si se cazeazã la Vel vornicul Tãrii de Jos, Costache Samurcas, în casa cãruia se tineau consfãtuiri secrete cu fruntasii Eteriei, si la care Tudor participa ca subiect principal.
            Când lucrurile s-au stabilit a fi puse la punct, la 15 ianuarie 1821, Tudor pãrãseste Bucurestiul, plecând însotit de o gardã domneascã, la Târgu Jiu, la prietenul sãu Vasile Moangã. Aici îl ridicã si pune sub pazã pe Oteteleseanu - ispravnicul judetului. A doua zi, sâmbãtã, 22 ianuarie 1821, ajunge la Mãnãstirea Tismana, unde închide pe toti oamenii Ocârmuirii, ce-i bãnuie în contra planurilor lui.
            Iese din Mãnãstirea Tismana, îmbrãcat cu hainele cu care ne este cunoscut prin toate gravurile timpului ca „Domnul Tudor“, si pleacã cu trupa gãrzii sale la Pades, (un sat în „Plaiul Closanilor“ lui), unde-l astepta Dumitru Gârbea, cu o sutã din pandurii sãi, înarmati. Aici, la Pades, lanseazã, Tudor, în duminica de 23 ianuarie 1821, prima lui Proclamatie, „cãtre tot norodul omenesc din Bucuresti si din celelalte orase si sate ale Tãrii Românesti“.
            Tudor a cutreierat, apoi, toate judetele Olteniei pentru a-si strânge armata dinainte pregãtitã, armatã cu care (înmultindu-se numeric în mersul cãtre capitalã), a intrat în Bucuresti în salutul entuziasmant al poporului, de: „Sã trãiascã domnul Tudor!“
            În Bucuresti, însotit si sustinut de oameni de seamã, Tudor înfruntã opozitia Ocârmuirii si reuseste sã fie desemnat si omagiat chiar si printr-un sobor bisericesc, ca „domn al Tãrii Românesti“.
            Pentru a fi rãmas stãpân desãvârsit, Tudor trebuia, însã, sã reuseascã sã înfrunte jafurile armatei de adunãturã a lui Alexandru Ipsilanti, trãdarea cãpitanilor acestuia (mai toti arnãuti si bulgari), sã înfrunte coruptia vãditã a pandurilor sãi, de cãtre jefuitorii asmutiti de oamenii Eteriei si a propriilor lui dusmani - lucru pe care, „domnul Tudor“, din cauza atâtor trãdãri si dusmani - nu le-a mai putut reusi.
            Prin aceastã „In Justitie“ si a viclesugului fostilor lui cãpitani arnãuti, în frunte cu Iordache, a fost ridicat din mijlocul lor si a fost ucis miseleste, în noaptea de 27 mai 1821 si aruncat într-o fântânã pãrãsitã, de unde nu l-a mai scos nimeni.
Cãlãi i-au fost trei, asa-zisi „ostasi - patrioti“ (greci din Rusia) - „Orfanos, Cavaloropulus si Gornovski“.
            În scrierile sale, savantul istoric Nicolae Iorga a spus despre „Domnul Tudor“: „Tãranul acesta fãcuse, într-adevãr, un mare pãcat: voise ca în tara lui sã aibã parte de fericire si de putere si sãracii neamului...“
            Nu stim dacã asta ar însemna „un pãcat“! Ce stim, este cã dacã unui asemenea bãrbat precum a fost „domnul Tudor“ i s-ar fi cerut sã renunte la visul si credinta sa de-o viatã cã el este sortit sã lupte, pentru a scãpa tara de jugul turcesc, de împilarea fanariotã si tagma jefuitorilor pentru ca „sã aibã parte de fericire si de putere si sãracii neamului“, asa precum i s-a cerut bravului ostas roman Zenov si celor douãzeci de mii de asemenea sclavi - sã renunte la credinta în Dumnezeu, pentru a fi lãsati liberi - Tudor ar fi rãspuns ca si Zenov: - „De cât sã renunt la credinta mea... mai bine mor“ (dupã cum au si murit).
Iatã, pentru ce facem un apel cãtre Ocârmuirea noastrã actualã, sã rãspundã si ea unor asemenea regretabile acte de „In Justitie“, de care neamul românesc a avut parte, cu un acelasi binemeritat act de justitie reparatoriu, cu care romanii în anul 200, au hotãrât construirea „Martiriului“ de la Santa Maria, pentru slãvirea memoriei sclavilor executati împreunã cu mentorul lor Zenov.
            Fie ca acest strigãt al nostru împotriva actelor de „injustitie“ sã fie auzit de Ocârmuirea tãrii si sustinut de societatea civilã, si semeni ca noi, astfel încât, printr-un asemenea act de justitie reparatoriu, sã se hotãrascã construirea, si în zilele noastre, a unei lucrari monumentale numite „Matiriul neamului românesc“, în care sã se înscrie - ca un prinos de recunostintã vesnicã - numele tuturor martirilor neamului românesc, precum: Domnul Tudor, Horia, Closca si Crisan, Doja, Avram Iancu, Constantin Brâncoveanu si fii, precum si asemenea alti martiri din trecutul istoric al tãrii si-al dictaturii comuniste, care se dovedesc victimele unor acte de „injustitie“.
            În încheiere, sã slãvim si sã-i aducem prinosul nostru de recunostintã vesnicã aceluia care s-a nãscut acum 230 de ani, pentru cã ne-a dat cinstea si mândria de a avea în persoana lui, un adevãrat MARTIR al neamului românesc.