Într-o mahala bucuresteanã de la sfârsitul secolului al XIX-lea, momentul era perceput de cunoscutii eroi ai uneia din comediile lui I.L. Caragiale, Conu Leonida, împreunã cu consoarta domniei sale, Efimita, ca un eveniment înrudit cu Reactiunea: o manifestare zgomotoasã, turbulentã, primejdioasã chiar, în care oamenii trag cu pistolul “fãrã voie de la politie”. Pentru acesti mai vârstnici locuitori ai unei mahalale bucurestene, care par a fi venit în Capitala României într-o etapã târzie a vietii lor, Lãsata Secului nu se mai celebreazã dupã traditie; nu par a avea, pe lângã ei, fii, nepoti, sau fini care sã-i viziteze si sã-si cearã iertare, ca sã intre în post cu sufletele linistite, fãrã vreo datorie moralã sau o neliniste a spiritului care sã nu fi fost înlãturatã.
            Cei care purtau rãspunderea pentru comportamentul tinerilor, pentru felul în care respectau si se integrau normelor traditionale erau pãrintii, nasii, unchii. Pentru greseli voite sau nevoite, stiute sau nestiute, înainte de a intra în perioade de purificare, de adoptare a unei existente sobre, cât mai apropiate de modelul crestin, ei trebuiau sã-si cearã iertare de la cei care erau “garantii” lor în fata puterii divine. Conu Leonida si coana Efimita sunt preocupati de viata politicã a natiunii si ignorã vechile obiceiuri pe care, se presupune, le cunosteau si poate, le-au practicat, înainte de a se muta în capitalã.

            Avem consemnatã, în aceastã scurtã prezentare dramaticã, concentrat si esentializat cum numai Caragiale putea sã o facã, un moment de referintã al prefacerilor de la sfârsitul secolului al XIX-lea pentru ceea ce s-ar fi putut numi, atunci, ca si acum, restructurarea sistemului cultural românesc si adaptarea acestuia la valorile europene. Cititã la “Junimea”, în toamna anului 1879, piesa “Conu Leonida fatã cu reactiunea” a fost publicatã în “Convorbiri literare”, în 1880 si, în acelasi an, în “Timpul”, din luna iulie.