Ni se pare aberantã aceastã propunere de modificare a Constitutiei în sensul arãtat, nu numai din punctul de vedere al inconvenientelor pe care le prezintã o atare prevedere constitutionalã, ci si din punctul de vedere al însãsi notiunii de stat unitar.
Ce înseamnã faptul cã etnicul poate folosi limba maternã? Înseamnã cã, desi este cetãtean român, nu cunoaste limba românã, ca atare va folosi limba maternã. Care alta ar fi justificarea acestei prevederi constitutionale? Din moment ce ar cunoaste limba românã, de ce ar fi nevoie sã se foloseascã, în administratie si în justitie, de limba maternã? Practic, prin aceastã aberantã prevedere constitutionalã, etnicii sunt încurajati sã nu mai cunoascã si, ca atare, sã nu mai foloseascã limba românã în relatiile cu oficialitãtile statului ai cãrui cetãteni sunt.
            Pe de altã parte, noi, cetãtenii români, de origine românã, vom fi pusi în situatia ca, pe teritoriul localitãtilor în care etnicii sunt majoritari, sã fim obligati, pentru a ne putea întelege cu autoritãtile localitãtilor respective, sã cunoastem limba lor maternã, întrucât Constitutia le permite sã ni se adreseze în acea limbã, si tot Constitutia desfiinteazã obligativitatea acestora de a cunoaste limba românã, tocmai prin prevederea potrivit cãreia acestia vor putea folosi limba maternã. Ca atare, cetãtenilor români nu le rãmâne decât sã învete maghiara, sãseasca, turca, tigãneasca etc., pentru a se putea întelege cu concetãtenii lor ce apartin etniei respective. Sau sã vinã cu traducãtor! Asa ne trebuie, dacã ne permitem sã fim români, în România! Sã învãtãm limbile minoritãtilor, cã doarã si noi suntem ai lor!
            N-as vrea sã fiu catalogatã ca fiind nationalistã, opinia mea are în vedere nu etnicii, ca atare, ci dispozitiile constitutionale, pe care apreciez cã nu ar trebui sã le regãsim în legea fundamentalã a nici uneia dintre tãrile independente, a cãror suveranitate nu poate fi contestatã.
            Este inadmisibil ca, pe teritoriul unui stat suveran, sã nu existe obligativitatea folosirii limbii nationale, oficiale, în relatiile cu autoritãtile statului respectiv! Mã bucur cã nu pot indica, cu titlu de exemplu, existenta unui atare stat,  dar mã cutremur la gândul cã, într-un viitor nu prea îndepãrtat, as putea s-o fac, pentru cã implicatiile legiferãrii unei atare aberatii ar fi dezastruoase. S-ar creea premisele  ideii de stat în stat, s-ar produce o rupturã catastrofalã din punctul de vedere al comunicãrii si al interrelationãrii, atât între cetãtenii acestei tãri, cât si între însãsi institutiile statului, iar în ceea ce priveste solutionarea unei cauze aflate pe rolul unei instante de judecatã, dintr-o unitate administrativ-teritorialã în care etnicii sunt majoritari, în care litigiul s-ar purta între doi cetãteni români, dintre care unul este etnic, ar fi aproape imposibilã, atâta timp cât partea, respectiv avocatul român, de origine românã, nu cunosc limba în care etnicul, potrivit Constitutiei, are voie sã se exprime, si si-au permis sã vinã fãrã traducãtor, la ei în tarã, pentru a putea întelege ce spune partea adversã si a-si putea formula apãrarea. Aceeasi este situatia si în ceea ce-l priveste pe magistratul care, necunoscând limba etnicului, ar avea nevoie de traducãtor.
            Implicatiile unei asemenea prevederi nu s-ar opri aici, gãsesc cã si pe plan international, am fi de râsul lumii, dacã am permite etnicilor mai mult de cât este permis nationalilor, dacã am manifesta o grijã exageratã si nejustificatã pentru etnici, în detrimentul nostru, al cetãtenilor români de nationalitate românã. Occidentul nu vrea slugi, vrea parteneri! Occidentul nu vrea sã aibã drept partener un stat care-si umileste proprii cetãteni.  Pentru cã eu apreciez ca fiind o umilintã, fãrã precedent în istoria României, aceea de a fi obligati românii sã-si exprime opinia cu privire la folosirea limbii române pe teritoriul Statului Român. Înaintasii au luptat, plãtind cu viata lor si a copiilor lor, spre a apãra tara, limba si drapelul, suveranitatea, integritatea si demnitatea acestei tãri. Niciodatã, Mãria-Sa, Poporul Român, nu a plecat capul în fata nimãnui, a stat drept în fata puhoaielor romane, turce, austro-ungare, si nu numai! Mult frãmântatã de veacuri, aceastã tarã a luptat si si-a fãurit o istorie, care se scrie în limba românã. Încercându-se a se minimaliza sfera de influentã a limbii române pe teritoriul României, este, dupã pãrerea mea, un atentat la însãsi geneza acestui popor, pentru cã, limba, cum spunea si Eminescu, este leagãnul unei natii.