Pentru cã printre minciuni, deformãri grosolane, calomnii ticãloase ori perdeluite, aluzii mai mult sau mai putin subtile la natura si dedesubturile unor actiuni, prestatia concurentei de toate calibrele, contine în substanta ei si adevãrurile esentiale care te privesc, adevãruri pe care propria echipã de analisti, colaboratori fideli, aluviunea de lingusitori si de afiliati de conjuncturã, nu pot, nu au mijloace fizice sau mentale, nu au curajul sau nu vor – din interes si calcul meschin, sã ti le sublinieze apãsat si, fapt mai important, la timp. Nu putine sunt situatiile când cei care te urmãresc furiosi, nemilosi, cu urã si abjectie, îti sunt cu mult mai utili, dacã stii, asa cum spuneam, sã-i citesti, sã-i decodezi corect, decât aceia din propria ogradã care se zbat cu disperare sã-ti gãseascã piste si mijloace de aplicare pentru propriile machiaverlâcuri, gãinãrii, erori si tâmpenii – greu de explicat si de moderat în consecintele lor. A face prãpãd nemilos printre dusmani, tine de Evul Mediu timpuriu, când capetele cãdeau retezate adesea doar din pricina unor simple pãreri si senzatii, ca sã nu mai vorbim de lucrarea atât de diversei galerii de personaje tip Iago, oplositã fatal de blazonati în chiar epicentrul puterii lor. Generalul Gavrilã Marinescu – vechi, clasic manager în fotbalul românesc interbelic, avea o vorbã si o metodã: decât sã cauti un apãrãtor mare pentru un atacant care te potopeste cu goluri, meci de meci, mai bine gãsesti calea ca sã “cumperi” atacantul incomod ori, mai bine, sã-l transferi la tine. Ei bine, de aici, tactica (pozitivã în rosturile ei) de a învãta, mai degrabã, din atacurile concurentei, decât de a te sminti la citirea lor, o coteste, fãrã coridor de acces, la nouãzeci de grade si taie cale nouã în cel mai curat stil autohton postdecembrist. Un anume partid tutelar al momentului (ghici ciupercã), si care se pregãteste sã transforme vechea zicalã politicã “pleacã ai nostri, vin ai nostri” în realitatea româneascã de lungã duratã - cel putin cam cât o viatã frumoasã si sãnãtoasã de baron – se pare cã a învãtat sau, poate mai corect, a primit de pe undeva, de-afarã, cu mare entuziasm, lectia (dictu!), lista cu numele (scripta!) si tehnologia  de aplicare aferentã ei. Cert este cã, spre surprinderea celor care i-au luat partea tutelarului partid în dese ocazii, si nu fãrã riscuri majore, în perioada endemicã 96-2000, si care azi sunt în cel mai fericit caz “uitati”, El, tutelarul partid, a revenit în fotoliile laxative ale puterii, oferind, pas cu pas, serviciul de protectie a imaginii si de manipulare a blândelor cirezi de alegãtori, tocmai celor mai activi si mai nemilosi dintre contestatarii si denigratorii sãi, dar extrem de fideli, cel putin în aparentã, vremelnicilor corifei ai schimbãrii – o schimbare ratatã în exact aceeasi proportie în care a fost trâmbitatã. Un “cosmin” si un “hurezean”, de pildã, dar si o horbotã de media-pro (mai ales) – fesionisti ori stâlpi, vii sau morti, ai clubului român de presã (fãrã majuscule, pentru cã nu înseamnã mare lucru decât pentru câteva pasale pricopsite), ca si un “commando” de analisti politici si militari (fãcuti din fosti activisti politici de tineret, sau din "generali" ai armatei române avansati la apelul de noapte si negurã), fac (nu fuck!) figurã exemplarã prin pozitiile lor sau prin aparitiile nãucitoare, ca unitãti de sprijin in luptã, in spatiul politic tutelat de partidul..., ghici ciupercã. Bunã, frumoasã loviturã. As! Care, insã, i-o fi pretul, pentru ca in tara asta doar simplul cetãtean, amãrâtul, becisnicul, nu are pret. Mare pret! Doamnelor si domnilor, atât de mare incât atât de temutul si de teoretico-elitistul GDS pare scufundat definitiv precum submarinul “Kursk”, histrionimea si scribo-muncitorimea de baricadã si studio patru e moartã de ostenealã tot cãrând, cu bratele încãrcate, premiile oferite de partea vie, de mare succes financiar, a odioasei “Structuri”, structurã de a cãrei pãrti definitiv decedate prin dezgroparea repede îngropatã de la Berevoiesti, se tot ocupã asinuos si, evident, fãrã nici un folos, vreo trei ilustri condeieri nationali, semãnând tot mai mult crailor de Curtea Veche (care dintre ei trei o fi cel de-al patrulea, adicã Gore?), iar multimea de fundatii si asezãminte civice destinate semnalãrii cu rãcnete fioroase si tãlãngi de rãsunet european, fie si a celei mai mãrunte tentative de încãlcare a drepturilor omului si cetãteanului, s-a blandienizat bând pânã la fund cupa socraticã plinã cu suava otravã liricã, pregãtitã lor de însãsi eroina pãguboaselor mari victorii de mai an. Iatã, deci, cum dosul puturoasei politici dâmbovitene si-a gãsit capul elitist de care avea atâta nevoie! Oare? Dosul acesta, care în materie de rãu, a adus mafiile clasice aproape în pragul ofticii, al batjocurii si al falimentului, n-avea, el, capul sãu? Ba avea, si încãcecap! Si-atunci? Si-atunci ce? Pãi cine-si închipuia, cã acest cap elitist, de-al doilea, adicã de rezervã, nu-i la fel de puturos ca si dosul hrebencisnic, cã el moare de grija poporului român si a valorilor sale, cã nu primeste indicatii pretioase de pe nici un coclaur euro sau transatlantic, ci doar de la propria si martirizata sa constiintã, se însela, vezi bine, amarnic. Pe-aici, pe la noi, dusmanii, adversarii, concurentii, nu sunt fãcuti, bieti români pârliti, decât pentru a avea, la nimeritã ocazie, cu cine se pupa alesii în… “Piata Impertinentii” (cã independentã, dragilor, de unde?). Mecanismele coalizãrii contrariilor, atunci când situatia o cere în mod “legitim si necesar”, alcãtuiesc o baterie clasicã în practica politicã generalã, dar, sã fiu iertat, coalitia între ceea ce se pretinde a fi constiintã de elitã si ceea ce nu se poate ridica mai presus de nivelul colonului descendent este, iatã, încã o glorioasã inventie neaos româneascã. Este mixtura noastrã, deplin victorioasã la orase si la sate, între creierul gros si creierul subtire.