Vointa zeilor - norma de viata

            Dreptul natural este înscris în legea firii. Într-adevãr, dupã cuvântul Apostolului neamurilor, „pãgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, acestia, neavând lege, îsi sunt lorusi lege. Ceea ce aratã fapta legii scrisã în inimile lor, prin mãrturia constiintei lor si prin judecãtile lor, care îi învinovãtesc sau îi apãrã“ (Rom. 2, 14-15).
            Dreptul natural si legea moralã, sãdite în inima omului de la creatie sunt, deci, afirmate prin puterea ratiunii umane, cu care este hãrãzitã fiinta umanã, indiferent dacã este sau nu una religioasã sau moralã.
S-a spus cã vechile popoare (babilonienii, egiptenii, romanii etc.) au fãcut o „confuzie între drept si moralã...“1) Dar cã, „spre deosebire însã de celelalte popoare, romanii au depãsit aceastã confuzie, dovadã cã, încã din epoca veche, normele de drept erau desemnate prin termenul de Jus, iar cele religioase prin termenul de Fas“. 2)
            În primul rând, trebuie precizat cã - la vremea respectivã - nu se fãcea distinctie între normele religioase-morale si cele juridice, fiindcã ambele erau considerate a fi rezultatul aceleiasi vointe divine, iar continutul lor nu fãcea altceva decât sã exprime în precepte moral-religioase aceastã voluntad Dei, impusã ca lex vitae (normã de viatã). Apoi, trebuie retinut faptul cã, în epoca veche, la romani, legile au îmbrãcat un vesmânt religios, atât ca expresie lingvisticã, cât si în privinta continutului lor. Într-adevãr, în epoca veche, pânã si institutiile juridice, precum contractele, erau încheiate „în formã religioasã“. De pildã, „... forma pe care au îmbrãcat-o conventiile pentru a deveni contracte a fost cea religioasã...“ Cele mai importante contracte în aceastã formã sunt sponsio (promisiunea religioasã) si jusiurandum liberi (jurãmântul dezrobitului).3)
            Initial si dreptul international jus gentium a avut un caracter religios. Se stie, de pildã, cã la romani, problemele internationale intrau în competenta senatului si a unui colegiu sacerdotal (colegiu fetialilor), condus de un pater patratus, „care avea un rol deosebit în transarea diferendelor, declansarea rãzboiului, încheierea pãcii, a tratatelor de aliantã, dupã un anumit ritual. Fetialii aplicau normele cuprinse într-un cod cu caracter religios, denumit jus fetiale, cuprinzând primii germeni ai dreptului international“.4)
            Un amplu proces de desacralizare a societãtii romane, si, ipso facto, o delimitare între jus si fas a avut, însã, loc dupã alungarea ultimului rege si instaurarea republicii, abia în anul 509 î.e.n. Ca o consecintã imediatã, pontifex maximus si-a pierdut, în mare parte, atributiile de ordin politic.
            Putem însã, oare, vorbi de un asa-zis „cult“ al legilor la romani? S-a afirmat, de asemenea, cã „... în conceptia romanilor primitivi, rurali si superstitiosi, cultul legilor figura alãturi de cultul zeilor, a cãror bunãvointã era invocatã pentru buna desfãsurare a raporturilor sociale“.5) Fireste cã nu putem vorbi de un cult al legilor si, cu atât mai putin, de un paralel - al legilor si al zeilor - ci doar, o sacralizare a legilor. Caracterul lor sacru deriva din cultul adus zeilor, care erau considerati sursa însãsi a legilor, de unde si obligativitatea observãrii si aplicãrii lor ca porunci divine. Dar, nu trebuie înteles cã aceste legi implicau un cult aidoma celui adus zeilor, si cu atât mai putin, deci sã vorbim despre „cultul legilor“ si „cultul zeilor“, fãrã sã riscãm, bineînteles, a friza nu atât ignoranta realitãtii religioase din epoca primitivã a românilor, cât, mai ales, înfeudarea gândirii noastre în aria unei mentalitãti ideologice, revolute, din asa-zisa „epoca de aur“...
            Asadar, în epoca veche, nu putem vorbi de o asa-zisã „confuzie“, fiindcã, atunci, toate legile divine si omenesti erau considerate ca hotãrâte sau izvorâte din vointa divinitãtii, de unde si sintagma uzualã la vremea aceea: fas est, adicã este permis (de zei) sau îngãduit de legi.

Legea celor zece table în vigoare 11 secole

            Dupã cum se stie, în anul 449 î.e.n., au fost publicate Leges XII tabularum (legile celor XII Table); gravate în table de aramã, ele au fost fixate la vedere. Asadar, de-abia de la aceastã datã am putea vorbi de o distinctie între ceea ce este permis sau îngãduit de zei si ceea ce nu este permis de lege (per legem non licet), desi orice act de supunere fatã de vointa legiuitorului roman însemna încã o supunere fatã de vointa Divinitãtii. Acest aspect trebuie scos în evidentã si retinut, cu atât mai mult cu cât nu cunoastem textul original al Legii celor XII Table, fiindcã „nu ne-a parvenit, deoarece tablele de bronz au fost distruse încã de la începutul secolului al IV-lea, î.e.n., când Roma a fost incendiatã de cãtre gali“.6)
            Trebuie, de asemenea, învederat si faptul cã „aceastã lege, pe care se sprijinã impresionantul edificiu al dreptului roman, nu a fost abrogatã niciodatã. Din punct de vedere formal, ea a fost în vigoare vreme de 11 secole“.7)
            Sensul initial pe care îl exprima notiunea de „lex“, adicã de supunere fatã de vointa zeilor, a fost într-adevãr exprimat si materializat de legiuitor si în epoca imperiului (27 î.e.n. - 565 e.n.), când, cel putin în epoca principatului (27 î.e.n. si 284 e.n.), întreaga putere a fost concentratã în mâinile împãratului, conducãtorul autocrat al statului, cel „sfânt“ (Augustus), venerat în virtutea alegerii sale prin vointa zeilor. De altfel, în aceastã perioadã, desi Senatul si vechile magistraturi supravietuiesc, „ele nu sunt altceva decât un paravan în spatele cãruia se camufleazã monarhia“8), institutie pe care romanii de odinioarã o considerau - ca si alte popoare din vremea respectivã - voitã de Divinitate, de unde, deci, si legea edictatã de aceasta nu era finalmente altceva decât expresia vointei divine.

(va urma)

___________________

1) E. Molcut si D. Oancea, Drept roman, Bucuresti, 1995, p. 6
2) Ibidem, p. 5
3) Ibidem, 238
4) I. Diaconu, Drept international public, ed. a II-a, Bucuresti, 1995, p. 26)
5) Ibidem
6) E. Molcut si D. Oancea, Op. cit., p. 43
7) Ibidem, p. 43
8) Ibidem, p. 34