Cu o speranta în schimbare, aceeasi pe care o speculeaza cu disperare, astazi, coalitia care a atacat o tara independenta, Irakul, atunci, in decembrie 1989, sute de mii de români, iesiti în strada au spus ca vor altceva. O adevarata democratie, o tara a libertatilor de mult sperate. Pe care, pentru a le avea, au mers la vot. Si au votat în mod catastrofal. Ce se întâmpla astizi, dupa înca vreo doua trei votari la fel de... inspirate? Puterea de cumparare a cetateanului este jalnica. Impozite peste impozite. Directe si indirecte. Cumulative, si ducând la incapacitatea de a trai în mod decent. În totala contradictie cu Constitutia României, dar si cu bunul simt.

 

            O legislatie fãcutã, des, cu picioarele celor alesi în comisiile de “specialitate“. O legislatie care se contrazice, care permite jaful. Jaf pe care Puterea se face cã vrea sã îl curmeze, creând noi monstrii, de tip PNA. În care, procurori alesi “pe sprânceanã” mãsluiesc adevãrul, audiazã în absenta avocatilor alesi, împiedicând o justã apãrare. Nu toti, dar nu asta conteazã. O justitie “oarbã”, în cãutarea adevãrului, murdãritã de câtiva, prost fãcutã de copii nescoliti, indiferenti în fata dezastrelor pe care, cu nepãsare, le creeazã. Un ministru de resort care este capabil numai sã facã prostii sau smecherii penibile de genul celei împotriva sindicatului magistraturii, din zilele acestea. Cãruia, ministrul incapabil, la care fac referire, vrea cu orice pret sã-i punã pumnul în gurã. Prostiile fãcute, în ultimii ani, de doamna Stãnoiu, sunt ampla dovadã a incapacitãtii Guvernãrii Nãstase în „a perdura“. Doamna Stanoiu nu este, nici pe departe, singurul exemplu penibil al acestei guvernãri. Ministrul Administratiei Publice, Octav Cozmâncã, bun organizator, de altfel, dar numai în interesul “superior” al propriului partid-stãpân. Ministrul care, dacã nu ar aparea pe post, ar fi, poate, cât de cât lãudabil. Pe un singur criteriu, cel al capacitãtii de a face “la fel ca înainte”. Prost crescut, prin iesirile penibile, de curând, de pe post, în cadrul teleconferintei în care, apãrându-si o colegã, pe cea a Sãnãtatii,  a reactionat “ca pe vremuri”. ªi, tot ca pe vremuri, spre marea mea stupoare, nimeni nu l-a pus la locul domniei sale. Ceea ce ar fi meritat!
            Un ministru al Sãnãtãtii care, incapabil sã îsi drãmuiascã bugetul, vrea disparitia  paturilor de spital. Uitând cã, dacã va fi vreodatã, Doamne fereste, vreo epidemie, acelasi Guvern va purta responsabilitatea mortilor. Un ministru al Finantelor, pe care îl voi numi “coplesitor”, din multe puncte de vedere...
            Unul al Muncii care, incapabil în a aduna 2 si cu 2, ne explicã de ce, prosteste, se declarã împotriva unui plan de natalitate logic. In conditiile in care România are o nevoie vitalã de sânge nou, cel al tinerilor.
            Un altul care vinde, pe câteva milioane, o uzinã, cea de la Cãlãrasi, uzinã care are stocuri de materie primã, fier vechi, ce reprezintã de trei ori valoarea vânzãrii sus amintite. Dar si comenzi posibile, pentru viitorii cinci ani, Siderco, fiind doar un exemplu de “capacitate managerialã”.
            O Bancã Nationalã care si-a croit, cu ajutorul nemijlocit al Parlametului, o lege proprie, care o pune deasupra legii. Cu conducãtori, doar unii, sefi de promotie, dar cu o minte rea, îngustã. Intresati de ego-ul propriu si nu de interesul superior al natiunii.
            Un partid, cel al Guvernãrii care se vrea în Internationala Socialistã, dar care face legi si ordonante în completã opozitie, cu principiile acestei organizatii. Partid care se îngrasã, se îngroasã, fãrã mãsurã. Un prim ministru legat de mâini si de picioare, incapabil sã îsi frâneze inutilele si primejdioasele vanitãti. Grãbit în a merge... acolo unde nu este puterea realã. Ci doar, pentru unii, onoruri.
            Un presedinte de stat care nu mai este de mult în contact cu realitãtile de zi cu zi a celor care l-au votat. Si care îsi va termina, somnolent, mandatul. Glorios.
            Si, în sfârsit, o tarã mai sãracã, mai mizerabilã decât în 1989. Cu o populatie mai sãracã, si numeric, si la propriu, mai dezgustatã de “politic”  si, din pãcate, mai fatalistã.
            Cum am ajuns aici?  Din vina cui?  Strict din a noastrã! Pentru cã noi am votat anapoda. Prosteste!

            Nota: Partea a II-a a articolului „Despre ciudata incercare a BNR de a distruge sistemul bancar“, in numarul viitor.