Activitatea CEDO

            De la nasterea CEDO, au fost adoptate o serie de Protocoale aditionale la Conventie, care fie au adãugat si alte drepturi si libertãti celor consacrate deja, fie au reorganizat institutiile si procedura în fata Curtii. Astfel, Protocoalele nr. 1, 4 si 7 au adãugat alte drepturi si libertãti. Protocolul nr. 2 a dat Curtii puterea de a emite avize consultative. Protocolul nr. 9 a dat petitionarilor posibilitatea de a oferi cauzele lor Curtii. Protocoalele nr. 3, 5, 8 si 10 au dorit sã organizeze institutiile constituite de Conventie si procedura în fata CEDO, dar ele nu au intrat niciodatã în vigoare.
            Activitatea CEDO a intrat într-o nouã etapã, odatã cu punerea în aplicare, în noiembrie 1998, a Protocolului nr. 11 - care a eliminat fosta Comisie Europeanã a Drepturilor Omului - si a instituit o Curte unicã permanentã, înlocuind astfel vechiul mecanism. Totodatã, Protocolul nr. 11 a abrogat Protocolul nr. 9 si a asimilat în Conventie Protocolul nr. 2.
            Nu pot prezenta jurisprudenta selectivã a Curtii, si nu se poate întelege fenomenul juridic nãscut odatã cu înfiintarea CEDO, fãrã a avea cunostintã de titlurile articolelor normative ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a Protocoalelor aditionale:
        - Conventia din 1950  - Articolul 2 - Dreptul la viatã; Articolul 3 - Interzicerea torturii; Articolul 4 - Interzicerea sclaviei si a muncii fortate; Articolul 5 - Dreptul la libertate si la sigurantã; Articolul 6 - Dreptul la un proces echitabil; Articolul 7 - Nici o pedeapsã fãrã lege; Articolul 8 - Dreptul la respectarea vietii private si de familie; Articolul 9 - Libertatea de gândire, de cunostintã si de religie; Articolul 10 - Libertatea de exprimare; Articolul 11 - Libertatea de întrunire si de asociere; Articolul 12 - Dreptul la cãsãtorie; Articolul 13 - Dreptul la un recurs efectiv; Articolul 14 - Interzicerea discriminãrii;
        - Protocolul nr. 1 - Articolul 1 - Protectia proprietãtii; Articolul 2 - Dreptul la instruire; Articolul 3 - Dreptul la alegeri libere;
        - Protocolul nr. 4 - Articolul 1 - Interzicerea privãrii de libertate pentru datorii; Articolul 2 - Libertatea de circulatie; Articolul 3 - Interzicerea expulzãrii propriilor cetãteni; Articolul 4 - Interzicerea expulzãrii colective de strãini;
        - Protocolul nr. 6 - Articolul 1 - Abolirea pedepsei cu moartea;
        - Protocolul nr. 7 - Articolul 1 - Garantii procedurale în cazul expulzãrii de strãini; Articolul 2 - Dreptul de douã grade de jurisdictie în materie penalã; Articolul 3 - Dreptul la despãgubiri în caz de eroare judiciarã; Articolul 4 - Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de douã ori; Articolul 5 - Egalitatea între soti.
            Asa cum mentionam în numãrul anterior, orice stat contractant (cerere statalã) sau persoanã care pretinde a fi victima unei încãlcãri a Conventiei (cerere individualã) poate depune direct la Curtea de la Strasbourg o cerere prin care invocã o încãlcare de cãtre un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate în Conventie.
            Este exact ceea ce a fãcut si Elisabeta Vasilescu, cetãtean român care, la 10 februarie 1995, a sesizat Comisia, sustinând încãlcarea articolelor 6, paragraf 1 din Constitutie si art. 1 din Protocolul nr. 1, precum si a art. 8 si 13 ale Conventiei.
            La 7 martie 1996, Comisia a declarat plângerea (nr. 27053/95) admisibilã si a înaintat cauza Curtii.
            În fapt, în 1966 lucrãtori ai Militiei Judetului Arges, au efectuat o perchezitie fãrã mandat la domiciliul reclamantei în cadrul unei anchete efectuate împotriva sotului sãu, pentru detinere ilegalã de obiecte de valoare, ocazie cu care au confiscat 327 monede de aur.
            Coducerea Militiei Arges a decis sã nu formuleze învinuiri împotriva sotului reclamantei si a finalizat cauza, întrucât infractiunea nu prezenta pericol social. Cu toate acestea, Militia a decis sã retinã obiectele respective, acestea fiind depuse, anterior, la filiala Arges a Bãncii Nationale.
            Dupã 1990, reclamanta s-a interesat de soarta bunurilor sale, mai întâi la Procuratura Arges si apoi la procurorul general, primind rãspunsuri asemãnãtoare, în sensul cã, în cauzã, nu a fost emisã o ordonantã de confiscare sau un mandat de perchezitie.
            În 1991, Ministerul de Interne i-a confirmat reclamantei cã mãsura de confiscare a fost mentinutã de Procuratura Judetului Arges.
            În acelasi an, reclamanta a introdus o actiune de restituire a 40 de monede de aur, chemând în judecatã Banca Nationalã, iar instanta (Judecãtoria Gãesti), a admis actiunea si a obligat Banca Nationalã sã restituie obiectele solicitate.
            Banca Nationalã a declarat recurs (la Tribunalul Judetean Dâmbovita), care a fost respins, întrucât nici o dispozitie legalã nu-i interzice reclamantei sã intre în posesia obiectelor respective.
            În 1993, considerându-se îndreptãtitã la restituirea tuturor obiectelor confiscate, reclamanta a solicitat procurorului general sã declare recurs extraordinar la Curtea Supremã de Justitie împotriva hotãrârii Judecãtoriei Gãesti, însã acesta a refuzat.
            În urma modificãrii Codului de procedurã civilã, prin Legea nr. 59/1993 - care a introdus noua procedurã a recursului, atât reclamanta cât si Banca Nationalã au declarat recurs (la Curtea de Apel Ploiesti) solicitând: reclamanta - restituirea tuturor monedelor; banca - desfiintarea hotãrârilor anterioare. Curtea de Apel Ploiesti a respins ambele recursuri.
            În 1994, procurorul general a declarat recurs în anulare la CSJ, pe motivul cã instantele civile si-au depãsit competenta ratione materiae si au încãlcat competenta exclusivã a Procuraturii de a decide în astfel de cazuri.
           La 20 noiembrie 1994, CSJ a admis recursul în anulare si a casat toate hotãrârile judecãtoresti, argumentând cã numai Parchetul de pe lângã Tribunalul Arges era competent sã solutioneze cererea reclamantei.