"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 10
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

            Cu privire la raporturile dintre Ministerul Public si judecãtori.
            In Recomandarea (2000) 19 a Comitetului de Ministrii al statelor membrei ale Consiliului Europei, cu privire la rolul Ministerului Public în sistemul justitiei penale, precizeaza ca „statele sã ia mãsuri pentru ca statutul, competenta si rolul procedural al membrilor Ministerului Public sã fie definite, prin lege, astfel sã nu fie posibil sã existe vreo îndoialã cu privire al independenta si impartialitatea judecãtorilor, statul trebuind sã garanteze ca nimeni sã nu poatã exercita, în acelasi timp, functia de membru al Ministerului Public si de judecãtor” (op. cit. p. 86).
            Astfel, prin Legea nr. 30 din 18.05. 1994, Parlamentul României a ratificat textul revizuit al Conventiei pentru Apãrarea Drepturilor Omului si a Libertãtilor Fundamentale, lege publicatã în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 135 din 31.05.1994 si intratã în vigoare la data de 15 iunie 1994, o datã cu depunerea instrumentelor de ratificare, la Secretariatul General al Consiliului Europei.
            Art. 5, paragraf 3 din Conventie garanteazã protectia libertãtii fizice a persoanei si, mai ales, dreptul acesteia de a nu fi arestatã sau detinutã în mod abuziv sau ilegal, stipuleazã, în acest sens, cã: „Orice persoanã arestatã sau detinutã în conditiile prevãzute de paragraful I litera c) din prezentul articol – dacã a fost arestatã sau retinutã în vederea aducerii sale în fata autoritãtii judiciare competente, atunci când existã motive verosimile de a bãnui cã a sãvârsit o infractiune sau când existã motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sã sãvârseascã o infractiune sau sã fugã dupã sãvârsirea acesteia – trebuie adusã de îndatã înaintea unui judecãtor sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare...”. Acest text, odatã ratificat, face parte din dreptul intern, si a abrogat implicit toate dispozitiile contrare în materie, din Legea de organizare judecãtoreascã si din codul de procedurã penalã român.
            Legislatia noastrã, desi este deficitarã, trebuie interpretatã potrivit dispozitiilor Conventiei, în ceea ce priveste semnificatia expresiei „unui judecãtor sau altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare”.
            Când avem în vedere notiunea de „alt magistrat” nu putem face referire la procuror, deoarece acesta nu este inamovibil si nici independent, fiind subordonat atât procurorului ierarhic superior, cât si puterii executive (Ministerul Justitiei).
            Prin urmare, fatã de cele redate, apreciem cã doar judecãtorii pot lua mãsura arestãrii preventive, procurorii neîntrunind conditiile care sã respecte garantiile procesuale ale aprecierii impartiale si independente asupra privãrii de libertate a unei persoane.
            În sensul celor arãtate mai sus în cazul Vasilescu împotriva României (Hotãrârea din 22 mai 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 637 din 27 decembrie 1999, si cunoscutã de judecãtorii si procurorii din România în mod inechivoc), Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a hotãrât cã:
        - pct. 40 „Ministerul Public, prin efectul Legii nr. 92/1992 este constituit din magistrati care îsi exercitã toate functiile lor sub autoritatea procurorului general. Ministrul Justitiei îsi exercitã controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general.
l pct. 41, Curtea aminteste (pentru cã Statul Român se pare cã „a uitat” – nota n.s. D.R.) cã „Tribunal”, în sensul art. 6 alin. I este numai un organ care se bucurã de plenitudine de jurisdictie, rãspunzând unei serii de exigente, precum independenta fatã de     Executiv, ca si fatã de pãrtile în cauzã (a se vedea, printre altele, hotãrârea „Beaumartin împotriva Frantei” din 24 noiembrie 1994, serie A, nr. 296, p. 63 paragraful 38).
            Nu aceasta este si situatia procurorilor din cadrul Parchetului precum si a procurorului general.
            A fost deci încãlcat art. 6 alin. I.
            În exemplul redat mai sus s-a subliniat, în mod expres, de cãtre Curtea de la Strasbourg, faptul cã procurorul român nu îndeplineste exigentele unui magistrat, din perspectiva Conventiei.
            De asemenea, trebuie amintitã si opinia majoritarã exprimatã în literatura de specialitate cu privire la jurisprudenta Curtii Europene. Întreaga jurisprudentã a Curtii Europene, indiferent dacã este vorba de decizii sau de hotãrâri ale jurisdictiei europene, ocupa aceeasi pozitie cu dispozitiile conventionale corespunzãtoare. Asadar, se impune ca un stat membru al Consiliului Europei, care a ratificat Conventia Europeanã, sã tinã seama nu numai de dispozitiile Conventiei, dar si de jurisprudenta Curtii, care este direct aplicabilã si are fortã constitutionalã si supralegislativã.
            Aceastã solutie a fost expres exprimatã de Curtea Constitutionalã a României, pentru prima datã, în decizia Curtii Constitutionale nr. 81 din 15.07.1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, nr. 14 din 25.01.1995.
            Forta obligatorie a deciziilor Curtii Constitutionale este subliniatã chiar în legea fundamentalã a României, în art. 145 alin. 2, si anume: „Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor”, articol ce se „armonizeazã” cu art. 51 din Constitutie: „Respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor, este obligatorie”.
            Pe cale de consecintã, rezultã cã instantele de judecatã trebuie sã respecte nu numai prevederile Conventiei, ci si jurisprudenta Curtii Europene. În data de 6 martie 2001 Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, în cauza (petitia) nr. 33 343/1996, a admis, în principiu, recursul individual international al cetãteanului român Alexandru Pantea, intentat Statului român („... Déclare la requéte recevable” – fila 19 din Decizie).
            Trebuie arãtat cã însusi Guvernul României (din care face parte si Ministerul Justitiei, sub a cãrui autoritate îsi desfãsoarã activitatea toti procurorii din România) în mod explicit si strict legat de competenta (abilitatea) procurorilor de a decide mãsura arestãrii preventive, a admis (recunoscut) cã legislatia românã nu corespunde exigentelor art. 5 paragraf 3, tinând cont de faptul cã procurorul competent sã emitã asupra unei persoane mandat de arestare preventivã nu oferã garantiile cerute de notiunea de magistrat, în sensul art. 5 paragraf 3 („Le Gouvernement admet que la législation roummaine en la matiére ne répond pas aux exigences de l’article 5 paragraphe 3, compte tenu de ce que le procureur compétent pour placer une personne sont mandat de dépôut n’offre pas le garanties exigées par notion du magistrat, au sens de l’article 5 paragraphe 3”, fila 15 din decizie).

(continuare in numarul viitor)

Sumar

Furt electronic de actiuni la S.C. Bucur Obor S.A

Anul 2002 in texte de lege