Raportul dintre divinitate si om

            De o realã distinctie între „fas“ si „lex“, nu putem vorbi decât de-abia din secolul al IV-lea, când religia crestinã devine religia, Imperiului Roman (anul 380). Împãratul a continuat sã fie însã considerat „Unsul lui Dumnezeu“ (cf. can. 69 trulan) pânã la prãbusirea Imperiului Roman, de Rãsãrit (Bizantin), în anul 1453, de unde, ideea a fost, de altfel, transferatã în toate statele din Europa, inclusiv la români, iar legile au continuat sã fie emise în numele Divinitãtii si al legiuitorului, alias, împãrat, domnitor, principe etc.
            Mãcar si din aceste succinte precizãri ne putem, asadar, da seama cã este impropriu a vorbi de o asa-zisã „confuzie“ între „drept“ si „moralã“ sau de o depãsire a acestei confuzii prin vehicularea celor douã notiuni, „fas“ si „lex“, fiindcã, despre un adevãrat divort între sacru si profan nu putem vorbi decât în epoca modernã, dar, si atunci, acesta a fost partial, si nu pretutindeni. Cã el nu s-a consumat, în totalitatea lui, ne-o aratã, pânã astãzi, practica pe care o întâlnim în unele sãli de tribunale din Europa sau dincolo de ocean, unde jurãmântul pe Biblie sau în numele Divinitãtii, este, încã, o realitate. Deviza, „In God we trust“, certificã, si ea, aceeasi credintã în Legiuitorul Suprem!
            Aceiasi specialisti în dreptul roman afirmã cã, „... în textele clasice, cu deosebire în scrierile jurisconsultilor, se reflectã vechea confuzie dintre drept, pe de o parte, moralã si religie, pe de altã parte“.1)
            În primul rând, trebuie sã precizãm cã nu este vorba de o asa-zisã „confuzie“ între normele juridice si cele moral-religioase, ci de o exprimare veridicã a conceptiei acestor popoare despre ideea de drept, si ipso facto, a conceptiei lor despre raportul între divinitate si om.
            De altfel, gândirea romanilor, despre drept, a fost chintesentiatã în acele rostiri despre natura si rostul dreptului, exprimate de jurisconsulti în acele formule lapidare si concise, unice, care adeveresc, de fapt, cã, pentru ei, principiile dreptului si ale moralei îsi au un izvor comun. Aceastã realitate ne-o confirmã atât Celsus, cât si Ulpianus. Pentru Cels, de pildã, conform cãruia jus est ars boni et aequi (dreptul este arta binelui si a echitãtii), cuvântul drept are atât un sens moral, cât si juridic (Rãmânând tributari „confuziei“ între drept si moralã - pe care o fãceau juristii scoliti în duhul ideologiei marxist-leniniste, unii romanisti au vãzut însã acest dublu sens în cuvântul echitate. „În aceastã definitie - scriu ei - cuvântul echitate (sic) are dublu sens“, atât moral,  cât si juridic, asa încât si în acest text - conchid ei - persistã confuzia (sic) între drept si moralã“.2) De asemenea, pentru Ulpian, principiile dreptului roman se îngemãneazã - în rostirea sau definirea lor - cu cele de naturã moralã, în chip osmotic si organic. Într-adevãr, pentru el, Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere (principiile dreptului sunt acestea: a trãi în mod cinstit, a nu vãtãma pe altul, a da fiecãruia ce este al sãu).

Fapta umana

            Dupã pãrerea unor specialisti în teoria dreptului roman, în definitia lui Ulpian aflãm cã „un principiu de moralã este pus alãturi de douã principii juridice, cãci, dacã a nu vãtãma pe altul si a da fiecãruia ce este al sãu, sunt principii de drept, a trãi onorabil (sic) este un principiu moral“.3) Or, dupã cum se poate lesne constata, în definitia lui Ulpian nu putem însã identifica „un principiu de moralã,...“, pus alãturi de douã principii juridice, asa dupã cum afirmã respectivii romanisti, ci trei principii cu un fond comun, si, mai precis, cu un continut moral-juridic. De altfel, a nu vãtãma pe altul este, înainte de toate, un principiu al legii morale - consfintit si de Legea Decalogului (Exod 20, 1-17) - si apoi un principiu învesmântat în rostirea juridicã. Tot un principiu moral - înainte de a fi unul de naturã juridicã - este si a da fiecãruia ce este al sãu. Iatã de ce, si în celebra definitie a lui Ulpian, trebuie sã vedem o exprimare fericitã a ambelor principii, atât juridice si morale, care, la vremea respectivã, defineau însãsi conceptia romanilor despre relatia între sacru si teluric, de unde si obligativitatea divanarum atque humanorum motitia (cunoasterii lucrãrilor divine si umane), si, ipso facto, „a ceea ce este just si a ceea ce este injust“ (insti atque injusti - Ulpian, în Institutele lui Justinian, cartea întâi, titlul întâi).
             De altfel, din definitia aceluiasi celebru jurisconsult roman, Ulpian (sec. II), rezultã în chipul cel mai grãitor posibil cã însãsi stiinta dreptului este justi atque injusti scientia (stiinta a ceea ce este drept si nedrept). Or, pentru a distinge între ceea ce este drept si nedrept - atât conceptual, cât si faptic - presupune, întâi de toate, a avea o conceptie bine definitã despre ceea ce este moral si imoral, bun si rãu, permis si nepermis etc., adicã, în conformitate cu preceptele legii morale naturale. Iatã, asadar, cã si din aceastã definitie a lui Ulpianus trebuie sã retinem aceastã legãturã organicã, instrinsecã, care existã între legea moralã si legea juridicã, si de care trebuie tinut seama atunci când evaluãm, categorisim sau judecãm fapta umanã, si nu s-o raportãm doar la aspectul ei social.
            Cã pânã si un drept „politic“ trebuie sã tinã seama de principiile enuntate de „legea religios-moralã“, ne adeveresc, chiar si unii teoreticieni ai dreptului, pentru care „statul“ este „o persoanã moralã politico-teritorialã“.4)
            Fireste, normele morale nu au o valoare juridicã, si nici nu opereazã prin mãsuri coercitive (de constrângere). ªi, totusi, ele au un caracter obligatoriu, pânã si în dreptul international, fiind, adeseori, respectate sub presiunea opiniei publice.
            Principiile legii morale influenteazã, de altfel, toate ramurile dreptului international, civil, penal etc. De pildã, „morala internationalã“ - indiferent de ce principii religioase ar fi ea strãbãtutã (mozaice, budiste, crestine, islamice etc.) - „influenteazã dreptul international, în sensul cã tot mai multe reguli ale moralei si echitãtii, fiind respectate de state, au îmbogãtit dreptul international, transformându-se în reguli ale sale. Încãlcarea regulilor moralei si echitãtii exercitã, dimpotrivã, o actiune negativã asupra dreptului international. Invers, respectarea dreptului international - scrie prof. I. Diaconu - asigurã promovarea unui element de moralitate în relatiile dintre state, în care si valorile morale, chiar neprotejate prin norme de drept, sunt respectate“.5)

           ____________________________
            1) E. Molcut si D. Oancea, Op. cit., p. 34
            2) Ibidem, p. 6
            3) Ibidem, p. 6
            4) P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a IV-a, Bucuresti, 1934, p. 82
            5) I. Diaconu, Drept international public, ed. a II-a, Bucuresti, 1995, p. 11