"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 10
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

	REALITATEA DE LÂNGA NOI             ALTE SISTEME DE DREPT: CONSIDERATII DESPRE DREPTUL MUSULMAN (IV)
	Cristina-Maria FLORESCU, studenta, Facultatea de Drept, Universitatea “N. Titulescu”

            Idjma constituie cel de-al treilea izvor al dreptului musulman, reprezentând ansamblul preceptelor învãtatilor, rod al unui consens (consensus omnium). În mod practic, Idjma poate fi cunoscutã prin intermediul tratatelor marilor jurisconsulti, specialisti în istoria dreptului. Acordul jurisconsultilor (communis opinio doctorum, dupã cum acesta era numit în dreptul roman), asupra unei probleme ivite într-o spetã, conferã solutiei asupra cãreia s-a convenit, puterea unei norme de drept.
            Douã maxime, pe care traditia le atribuie Profetului Mahomed, fundamenteazã recursul la consimtãmântul unanim: potrivit uneia dintre acestea, Profetul aratã: “Comunitatea mea nu va cãdea niciodatã de acord asupra unei erori”, iar un al doilea gând de întelepciune transmis credinciosilor musulmani, are urmãtorul continut: “Cel ce urmeazã o altã cale decât accea a drept-credinciosilor, va merge în Infern”. In conceptia musulmanã, aceste douã texte sacre reprezintã un temei suficient pentru a justifica autoritatea de izvor de drept a Idjma.
            Idjitihadul, un alt izvor de drept musulman, reprezintã jurisprudenta, ansamblul hotãrârilor judecãtoresti. Fundamentarea logicã a unei hotãrâri a judecãtorului este reprezentatã de rationamentul prin analogie (numit Quiyas), el însusi socotit de anumiti autori drept veritabil izvor de drept. Tehnica constã în asimilarea unei situatii ivite în practicã cu o alta, avutã în vedere într-un text coranic sau într-un hadith (principiu de credintã cuprins în Sunna, pentru a aplica situatiei practice, solutia datã în textul sacru.
            Potrivit doctrinei traditionale, Quiyas – rationamentul prin analogie – cuprinde patru elemente: 1. rãdãcina (prescriptia legalã de la care porneste rationamentul); 2. ramura (aspectul litigios ce urmeazã a fi solutionat); 3. cauza (aspectul comun care apropie cei doi termeni ce urmeazã a fi comparati); 4. judecata (ratiunea în temeiul cãreia regula oferitã de textele sacre este extinsã, aplicatã la cazul concret). Pentru a opera un astfel de rationament trebuie îndeplinite urmãtoarele conditii: 1. rãdãcina trebuie sã fie cuprinsã în Coran sau în Sunna (conditie pozitivã) si, de asemenea, nu trebuie sã fie ea însãsi rezultatul unei analogii, un quiyas de gradul al doilea nefiind admis (conditie negativã); 2. cauza trebuie sã fie clarã si inteligibilã, în sensul  sã nu cuprindã o contradictie sau sã fie ea însãsi contrazisã de Coran, Sunna sau Idjma.

“Nu exista natiune care si nu-si iubeasca legile, deoarece legile ei sunt obiceiurile ei.”                                                                                                                     (Montesquieu, “Caiete”)

            Cutuma (care poartã denumirea Orf”) a contribuit, la rândul sãu, la formarea sistemului juridic musulman. Teoreticienii dreptului au remarcat cã obiceiul juridic (sau cutuma), reprezintã „acea sursã a dreptului care se naste din generalizarea faptelor particulare, din repetabilitatea lor pe parcursul unei perioade relativ lungi de timp; acesta reprezintã un uzaj general si prelungit” (L. Barac, Teoria generalã a dreptului, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001, p.143).
            Pentru a putea fi calificatã drept izvor de drept, cutuma trebuie sã îndeplineascã, cumulativ, douã conditii: cea dintâi este o conditie obiectivã (materialã), constând într-o practicã îndelungatã, de zi cu zi, veche (longa, diuturna, inveterata consuetudo, în exprimarea romanilor), precum si o a doua cerintã (conditia subiectivã, psihologicã), în lumina cãreia subiectele de drept (participantii la raporturile juridice) au convingerea cã obiceiul juridic reprezintã dreptul sau necesitatea (opinio iuris sive necessitatis), impunându-se ca si obligatie juridicã (N. Popa, Teoria generala a dreptului, Ed. Actami, Bucuresti, 1998, p. 199).
            Analizând cutuma, izvor de drept musulman, observãm cã aceasta are fortã juridicã egalã cu aceea a Fiq-ului (legea care se desprinde din Coran), admitându-se cã acesta din urmã poate fi completat, înlocuit ori modificat cu (de) cutumele ori uzurile locale. Autorii au remarcat cã, anumite triburi musulmane (cum ar fi Kabilii, Berberii), se supun numai propriilor lor reglementãri si cutume.
            Culegerile de cutume poartã, în Algeria, numele de Canoun, iar în Maroc, de Azref (Abrid sau Aghares).

Sumar

Norma sinceritatii

Pravile in limba romana