Am prezentat, în numerele trecute, problematica generala a Dreptului nomocanonic - una dintre principalele ramuri ale Dreptului bizantin, care s-a studiat si se mai studiaza la marile facultati de drept ale lumii. Pe lânga normele canonice date de ea însasi, pentru organizarea si functionarea proprie, Biserica rasariteana recunoaste înca, si astizi, Statului, dreptul de a da legi în chestiunile vietii bisericesti, externe.

            Îndreptarea legii cu Dumnezeu. Pravila Mare sau Pravila lui Matei Basarab, Târgoviste, 1652.
            Asa dupã cum reiese si din titlul sãu, aceastã Pravilã s-a vrut „Îndreptarea Legii cu Dumnezeu, Care are toatã judecata arhiereascã si împãrãteascã de toate vinele preotesti si mirenesti”.
            Traducãtorul Pravilei este „Daniil monah Panonian”, adicã românul Daniil Andrei Poneanul, care a fost asistat de doi greci, Ignatie Petritis si Pantelimon Ligaridis, la redactarea definitivã a textului grecesc dupã care s-a fãcut traducerea.
            Pravila a fost destinatã tuturor românilor din cele trei provincii istorice: Tara Româneascã, Moldova si Transilvania (Ardeal). De altfel, în Ardeal, aceastã Pravilã a fost folositã „… ca un cod oficial al Bisericii, chiar si de greco-catolici – unitii – care la 1700 au intrat în legãturã cu Biserica Romei” (L. Stan, apud I.N. Floca, Drept canonic…, vol. I, p. 140).
            Pravila de la Târgoviste a fost în vigoare pânã în epoca modernã de dupã Cuza Vodã, când au început sã aparã legiuiri noi de stat, de facturã occidentalã. „Cu toate acestea – mentiona prof. L. Stan – ea nefiind abrogatã în mod expres prin nici o legiuire ulterioarã, a rãmas mereu în vigoare pentru Bisericã datoritã cuprinsului ei, iar pentru stat numai prin unele dispozitii care se referã la obiceiul pãmântului, fapt care a si determinat invocarea ei în justitie, pânã târziu, chiar si între cele douã rãzboaie mondiale” (Apud I.N. Floca, Drept canonic…, vol. I, p. 140).
            Cã Pravila lui Matei Basarab – publicatã la Târgoviste în anul 1652 – a fost o îmbinare fericitã de reguli de drept canonic si de drept laic, ne confirmã si mitropolitul Stefan al Ungrovlahiei (Tãrii Românesti), care declara în Predoslovia sa, cã a dorit ca aceastã referintã expresã la legea canonicã si laicã sã aducã reale foloase „acestii oblastii si micsoare tãrii, de toate vinile, cu catastiihirile ei deosebi…,” adicã în Scaunele de judecatã ale tãrii.
            În privinta izvoarelor acestei Pravile, s-au decelat cinci izvoare directe si trei izvoare indirecte.
            Din prima categorie fac parte: 1. Sintagma lui Matei Vlastare (1335); 2. Nomocanonul lui Manoil Malaxos (1561/1563); 3. Sinopsa canonicã si Comentariul lui Alexe Aristen; 4. Rãspunsurile lui Anastasie Sinaitul (540-600); 5. Carte româneascã de învãtãturã de la Pravilele împãrãtesti (Pravila lui Vasile Lupu, Iasi, 1646).
            Ca izvoare indirecte sunt mentionate: 1. Pravila de la Iasi, 1646; 2. Legea agrarã (Nómoò georgikó?) (Leges colonariae) si „Paxis et theoricae criminalis”, opera lui Prosper Farinaccius.