(urmare din numarul trecut)

           Eroii piesei lui Caragiale, “Conu Leonida fatã cu reactiunea”, nu par a avea nici o legãturã cu traditia, pentru cã sunt deosebit de preocupati de viata politicã a României si, implicit, a Europei, de interpretãrile moderne, la acea vreme, ale personalitãtii, dintr-o perspectivã pe care am numi-o, pseudo-stiintificã. În statul ideal, pe care si-l imagineazã Leonida, traditia nu si-ar mai avea rostul, pentru cã toate sarcinile ce revin  de obicei, colectivitãtii, ar trebui preluate de o structurã, pe cât de nebuloasã, pe atât de autoritarã si neproductivã. În preocupãrile eroului, traditia este ignoratã.
            Piesa aduce în scenã un personaj, aparent fãrã personalitate, în realitate, un tip semnificativ, din punctul nostru de vedere, pentru omul cu bun simt, cu mãsurã, care vede, întelege, judecã, dar vorbeste numai când este întrebat: omul obisnuit, de atunci si de astãzi, este slujnica Safta. Ea face legãtura, între lumea realã, în miscare si “occcidentalizare”, a Bucurestiului acelor vremi, si spatiul închis al mahalagiului vârstnic, care trãieste o existentã caricaturalã politic, în care îsi creazã fantasmagorii eroice; o datã creionate, acestea riscã sã-i tulbure micul univers echilibrat, concret, interesant este rolul celor douã femei, în contextul dominant de personalitatea bãrbatului; amândouã, în grade diferite si cu functii diferite, se dovedesc a fi mai lucide, mai oneste si mai apropiate de traditie. Întrebatã de coana Efimita, stãpâna sa, despre evenimentele zgomotoase care le tulburaserã somnul, Safta îi rãspunde: “(…) bine, cocoanã, ce sã fie! Da pân-acum n-am putut închide ochii: toatã noaptea a fost masã mare la bãcanul din colt; acu d-abia s-a spart cheful. Adineauri a trecut p-aici vreo câtiva, se duceau acasã pe douã cãrãri; era si Nae Ipingescu, ipistatul, beat frânt; chiuia si trãgea la pistoale.. obicei mitocãnesc… Stii, a fãcut oamenii chef, c-asearã a fost lãsata-secului”.
            Din punctul de vedere al folcloristului, am cuteza sã spunem cã eroul adevãrat al acestei piese este Lãsata Secului, ritualul traditional românesc aflat, la finele secolului al XIX-lea, în proces de “europenizare”, “occidentalizare” si chiar de “integrare” în structurile carnavalesti ale festivalurilor de primãvarã europene. Iar vârstnicul mahalagiu Leonida, este românul acelui veac, pe cale de a-si uita unul dintre reperele identitare si nepregãtit sã si le însuseascã pe cele modelate de o directie euro-globalizatoare.