Un eveniment ce a trecut aproape neobservat de ziaristi: au fost alegerile pentru functiile de conducere ale Baroului Bucuresti. În aparenta, nimic nu prezenta interes, fiind vorba de câteva mii de profesionisti, cu un statut profesional aparte, si neconstituind un segment social reprezentativ. Nimeni nu a anuntat nici un program, nimeni nu a facut nici un tam-tam.

 

            Dacã cineva are curiozitatea sã se întrebe cine sunt acesti liber-profesionisti, avocatii, cu sigurantã trebuie sã se întoarcã în timp, pe la începutul secolului al XX-lea.
            Teoretic, acesti oameni sunt niste mercenari în slujba adevãrului, gata oricând sã punã la dispozitia oamenilor de rând, mai mult sau mai putin necãjiti, cunostintele si arta lor, în schimbul unei sume de bani primite ca onorariu.
            Înainte de 1944 avocatii au fost “derobati” (nu au mai purtat robã), si erau aproape niste simpli cetãteni, cu ceva cunostinte juridice, înscrisi în birouri colective de asistentã juridicã, patronate direct de Ministerul Justitiei. Purtau haine obisnuite, stãteau alãturi de justitiabili în bancã, aproape confundându-se cu acestia si vorbeau putin, cãci oricum ce spuneau nu avea nici o importantã. Totusi, Ministerul Justitiei era cu ochii pe ei.
            Circula o vorbã, prin vremea de atunci, cum cã avocatura era “lada de gunoi” a Ministerului de Justitie, si cã era dezonorant sã fii avocat câtã vreme cei ce detin puterea sunt judecãtorii, procurorii, militienii sau securistii.
            Când speranta a renãscut, în decembrie 1989, o parte dintre avocati au crezut cã va avea loc o schimbare fundamentalã si în acest domeniu, si cã vor fi înviate vechile traditii ale profesiei.
            Ceva-ceva s-a întâmplat, adicã a reapãrut ROBA ! Mai mult nu, pentru cã avocatura este o problemã foarte specialã a societãtii românesti, iar dacã aici ar avea loc schimbãri importante, ar însemna cã trãim într-o Românie pe care nu am mai recunoaste-o.
            Cine erau avocatii din perioada 1944-1989?
            Avocati ce îsi începuserã cariera înainte de ’44, îsi completaserã “studiile” la Canal (scãpaserã de hepatite, pneumonii, si alte asemenea boli nobile, motiv pentru care nu mai îndrãzneau “sã miste în front”), militieni, securisti, magistrati sau jurisconsulti cu functii de rãspundere la fostele locuri de muncã, si care, neputând fi condamnati pentru potlogãriile fãcute, erau “degradati” discret, în ... avocaturã ! Altã solutie nu exista, pentru cã s-ar fi întinat imaginea omului de tip nou al erei comuniste, prin aceste eventuale condamnãri ale liderilor “model”.
            Imaginati-vã ce sentimente trãia un fost judecãtor, obraznic si arogant, care se întorcea umil în sala de judecatã, ca avocat, si trebuia sã se roage de fostii sãi subalterni pentru “dreptate”!
            La sfârsitul lui ’89, aceste lichelute si-au tipat primele disidente, cerând autonomia barourilor, independenta totalã fatã de autoritãtile statului si întoarcerea la marile traditii ale profesiei. Aceste lozinci au fost strigate nu de dragul reabilitãrii profesiunii, ci dintr-un motiv exact, acela de a se pierde trecutul si de a se scãpa de sub orice control. Mai erau însã în rândurile avocatilor de dinainte de ’89 si absolventi de Drept, care doreau din toatã inima sã ajungã AVOCATI si, putin sau mult, sã facã ceva pentru binele cetãteanului obisnuit.
                În 1990, Barourile din tarã au primele alegeri libere, unde “disidentii” se organizeazã rapid si se autodezvoltã (model standard pentru societatea româneascã de atunci). Un singur lucru bun au fãcut: au reusit sã desprindã Uniunea si Baroul de controlul Ministerului Justitiei, din motivele mai sus arãtate si, asa cum am spus, singura “regãsire” a avocaturii este ROBA.
            Din ’90 si pânã în prezent, lichelutele au ajuns rectori si prerectori, decani si prodecani pe la diverse universitãti de buzunar unde, contra cost, au fabricat licentiati în Drept si, pe urmã, tot contra cost, i-au fãcut avocati.
            Paralel cu acest liberalism, au continuat sã se scurgã, în avocaturã, toti renegatii din justitie: magistrati, securisti, militieni, protagonisti ai unor scandaluri mediatizate si astfel, sub paravanul liberalismului, s-a ajuns la meritism profesional.
            De câteva ori, a apãrut o tensiune extraordinarã, aproape un conflict deschis între magistrati si avocati, judecãtori si procurori, zãpãciti de “pretioasele îndrumãri” ale partidului de guvernãmânt (juristii de mai sus) si bombardati de prostia, lipsa de profesionalism si aroganta NEAVENITILOR DIN AVOCATURÃ (presiuni venite de sus), aproape cã refuzã sã mai participe la actul de justitie, pronuntând solutii halucinante care, de fapt, reflectã “starea natiunii”.
            Existã însã si avocati echilibrati, parte din profesionisti, care simt cã lucrurile nu mai merg si care, si datoritã conjuncturii istorice nationale si mondiale, prevãd un dezastru total în avocaturã. Speranta lor a renãscut odatã cu apropierea alegerilor din acest an. Nici de data asta n-a fost sã fie.
            A fi nobil, nu înseamnã însã sã ai castel, ci înseamnã sã ai caracter. Definitia aceasta nu a fost acceptatã niciodatã de cei care au avut castelele.
            Pentru a sustine unul sau altul din cele douã puncte de vedere, oamenii s-au bãtut (câteodatã la propriu, între ei), iar cine a citit vreodatã ceva din istoria omenirii, cu sigurantã a trecut de o parte sau de cealaltã.
            Tot istoria este cea care ne învatã cã este mult mai avantajos sã ai castel, decât sã ai caracter. Si atunci, multi dintre oameni s-au apucat de cumpãrat, de renovat sau de schimbat castele.
            Pãmântul s-a umplut de castele; acesta este si motivul cutremurelor!