La razboi, este ca la razboi. Se moare de ambele parti, se produc distrugeri, mor si combatanti, dar si civili nevinovati, se iau prizonieri de catre ambele parti si razboiul mediatic se poarta în raport de mijloace si de imaginatie. Asta este si razboiul din Irak.

 

            Primii care au arãtat imagini cu prizonieri au fost americanii, care au prezentat la televiziuni sute de irakieni zdrentuiti, speriati, desculti si înfometati, strânsi într-un tarc de sârmã ghimpatã, undeva în desert, pãziti de trupele americane înarmate pânã în dinti.
            Ulterior, irakienii au difuzat imagini cu câtiva militari americani ucisi si altii, luati prizonieri. Imediat americanii, prin secretarul de stat al apãrãrii, au sãrit în sus si au protestat cãtre întreaga lume, în sensul cã brutele irakiene au încãlcat Conventia de la Geneva, privind prizonierii de rãzboi.
            Apoi, acelasi demnitar american a apãrut în presã si la televiziuni, afirmând cã cei care au ucis soldati americani si au dat imaginile spre difuzare vor fi trasi la rãspundere pentru crime de rãzboi.
            Nu s-a uscat bine cerneala pe ziare si nu au pierit din memorie imaginile de la conferintele de presã ale demnitarului american si ziarul “Ziua” a venit cu o imagine care merita premiul Nobel pentru pace.
            Soldatii americani, mult mai numerosi si incomparabil mai înarmati decât luptãtorii irakieni, au ras un grup de rezistentã. Doi irakieni au ridicat steagul alb, ca semn cã vor sã se predea, însã au fost împuscati, fãrã ezitare. Arma cu steagul alb legat la partea de sus, a rãmas în picioare, rezematã de marginea gropii, strãjuind pe cei ucisi în timpul predãrii.
            Ca cetãtean al planetei Pãmânt, sunt împotriva oricãrui rãzboi si pentru acest motiv, îmi exprim compasiunea pentru mortii din ambele tabere. Însã, nu pot fi de acord cu modul unilateral de a pune problema crimei de rãzboi de cãtre conducãtorii americani. Crimele de rãzboi sunt fapte monstruoase si trebuie pedepsite sever, indiferent de tarã, de mãrimea ei sau de calitatea de agresor sau de agresat.
            Modul de a gândi al celui puternic nu tine cont nici de moralã, si nici de legile rãzboiului, si tot ce face el este moral si legal.
            Aceastã modalitate de gândire ne explica, în fond, care au fost ratiunile pentru care americanii nu vor sã recunoascã jurisdictia Tribunalului Penal International si excluderea soldatilor sãi de la asemenea jurisdictie.
            De ce se tem americanii, când refuzã o asemenea instantã si jurisdictie? Dacã ei sunt îngerasi, si nu fac excese în rãzboi, ca reprezentanti ai mamei democratiilor lumii, ar trebui sã se supunã legilor rãzboiului, nu sã se sustragã unor asemenea legi.     Marea nenorocire este ca, un asemenea mod de gândire, poate încuraja la excese de rãzboi. Si, aceeasi gândire, cel puternic si superînarmat nu trebuie sã rãspundã cu nimic dacã secerã cu armele sale amãrâtii care se împiedicã în zdrente de foame si se apãrã de elicoptere cu bratele.
            Eu cred cã aceasta nu este gândirea americanului de rând, obisnuit. Mai cred, însã, cã el poate fi transformat în brutã tocmai prin televiziunea care, pentru el, este ca respiratia, ca berea si hamburgerul. Pentru cã americanul, mai mult decât oricine, se uitã la televizor si de regulã, crede tot ce vede, nu pierde timpul sã se îndoiascã de informatii, deoarece pentru el timpul înseamnã bani.
            Astfel, irakienii ucisi cu steagul alb în mânã, rãmân criminali de rãzboi, iar soldatii americani ucisi în luptã, victimele unor crime de rãzboi si poporul american va fi determinat sã creadã cã soldatii lor s-au dus la plimbare si niste barbari i-au atacat cu automatele “Kalasnikov”.
            As vrea ca mâine, în zori, sã mã trezesc cu pace în lume. Si, as mai vrea ca lumea sã se trezeascã fãrã Sadam, iar rãzboiul mediatic de-a criminalii de rãzboi si îngerasii, sã fie un vis urât.