Cât scenariu, si câta suferinta? Un om batrân s-a sinucis si a lasat o scrisoare, in buzunarul hainei, prin care o acuza pe actualul ministru al sanatatii: pentru viata sa din ultima vreme - umbrita de saracie si totala neputinta in fata unui sistem, care a refuzat sa-l slujeasca - si pentru moartea sa - spectaculoasa, dar la fel de trista, ca orice sfârsit. Si, din pacate, la fel de inutila, daca ne uitam la lipsa de reactie a celor care ne conduc destinele, spre orizonturi pentru care s-ar potrivi, mai degraba, versurile unei cântari de ultim drum: "unde nu este durere, nici intristare, nici suspin...".
            Daca cineva moare, pentru a atrage atentia asupra sistemului, si primul ministru nu observa iar ministrul sanatatii nu demisioneaza., inseamna una din doua: ori imunitatea sistemului, in fata omului pe care ar trebui sa-l slujeasca, este totala, ori, imunitatea ministrului, care ar trebui sa protejeze viata, in fata omului, de asemenea. Aici nu mai e vorba de politica, ci de viata, care este calcata in picioare de Putere.
            S-a intâmplat, dupa 1989, cam ceea ce se intâmpla azi in Irak: vandalizarea vietii; cei care aproape fusesera striviti de sistemul comunist, au rasarit ca ciupercile, dupa ploaie, incercând sa recupereze anonimatul in care au fost obligati sa traiasca, prin asumarea unor sarcini mai mari decât puteau duce.
            Ar fi treaba lor, s-ar putea spune: nimic mai adevarat, cu conditia ca viata lor sa nu influenteze, pâna la moarte, viata noastra. Pentru ca nimeni nu da dreptul unui ministru sa decida cine traieste si cine moare.