Faptul ca, în unitatile de detentie apar, deseori, acte de violenta - mai ales între detinuti - nu surprinde pe nimeni: tensiunile inerente vietii carcerale, reglarile de conturi, lupta pentru putere, neîntelegerile cu personalul, abandonarea de catre familie, neachitarea unor datorii etc., sunt printre cele mai frecvente motive care incita anumiti detinuti si-i agreseze pe altii. La acestea, mai trebuie si adaugam pe cele care deriva din suprapopularea spatiilor, inactivitatea prelungita, greutatile de a contacta persoanele de decizie, teama sau dorinta de a fi transferat în alta unitate, contestarea unor sanctiuni considerate arbitrare...

(urmare din numarul trecut)
            Este un lucru comun faptul cã personalul dintr-un penitenciar are o meserie stresantã, dar sursele specifice de stres sunt mai putin cunoscute. Sã le trecem în revistã, pe cele mai importante:
        - În mod neasteptat, cea mai mare presiune asupra unui  gardian, vine din partea superiorilor, care sunt dependenti de munca sa: ambiguitatea rolului si schimbãrile frecvente în exigentele (normele) cãrora trebuie sã le facã fatã, se transformã, frecvent, într-un cerc vicios care escaladeazã stresul. Pozitia gardianului este foarte incomodã: dacã mediul penitenciar este privit dihotomic, gardianul este separat de detinuti; dacã acest mediu este privit ierarhic, gardianul se aflã pe ultima treaptã, asupra lui actionând raporturile de putere si inegalitate. În perspectivã dihotomicã, gardianul pare a avea o pozitie înaltã, dar din perspectivã ierarhicã el se aflã la nivelul zero. Aceastã dublã asimetrie este o permanentã sursã de stres.
        - De multe ori, managerii scriu politici confuze si complicate, urmãrind mai mult beneficiul managerului, decât sã ofere o directie solidã pentru lucrãtori. De aceea, filosofia si atitudinea administratiei pot fi greu de urmat. Deseori, adiministratorii nu demonstreazã sprijin pentru subordonatii lor, si, de multe ori, presupun cã ei gresesc înainte de a afla toate faptele. Dacã o persoanã vrea sã fie „în echipã“ ea trebuie sã se alãture nu numai fizic, ci si emotional, ceea ce înseamnã o conformare si o suprimare a sentimentelor si atitudinilor, care sunt în conflict cu managerii.
        - A fi înteles gresit de cãtre public, este stresant. Dilema gardianului este de a fi privit de unii ca prea blând în relatiile cu detinutii, iar de altii ca fiind o „brutã“; primii cred cã închisoarea este un pension, ultimii cã este un centru de torturã. ªi nu o datã, gardianul aude câte un detinut care, personalizând detentia, îi spune: „Dacã nu ai fi tu, eu as fi liber!“
        - Un stres considerabil asupra gardianului provine din atitudinile si sistemele de valori ale colegilor de serviciu. Un tânãr poate sã-si înceapã cariera convins fiind cã trebuie sã depunã toate eforturile pentru a-i ajuta pe detinuti, dar deseori constatã cã ceilalti gardieni nu gândesc ca el. Chiar dacã, în sinea lui, rãmâne la credinta initialã, pe fatã el trebuie sã adopte punctul de vedere al colegilor, gãsindu-se, deci, în situatia deloc confortabilã de a simti într-un fel si a actiona în altul.
        - Monotonia conditiilor de lucru, teama, în diverse împrejurãri, când se gãseste fatã în fatã cu detinutii, posibilitãtile incerte de promovare sunt alte surse de stres tipice închisorilor. Deseori gardianul atinge punctul în care simte cã nu mai are nimic de asteptat de la carierã: el are sentimentul cã este blocat într-un serviciu spre nicãieri, cã viata trece pe lângã el, cã este uitat pe undeva si nu vede nici un scop real sau un rezultat final al muncii pe care o îndeplineste. De aici si pânã la sindromul de epuizare profesionalã nu mai este decât un pas: cel în cauzã se simte demotivat, indiferent, are o viziune ostilã asupra celor din jur si asupra muncii sale. În mod obisnuit acest sindrom apare la cei a cãror muncã implicã mari exigente emotionale, ca în cazul marii majoritãti a personalului de penitenciar.
        - Mai existã o schimbare atitudinalã generalã care, în timp, creeazã probleme în întregul spectru al relatiilor cu oamenii. Este greu de spus în care moment al carierei unui gardian are loc aceastã schimbare, dar rezultatul este usor de observat. În mod obisnuit, suntem crescuti în ideea de a crede în oameni, a fi prietenosi cu cei din jur, a astepta conduite morale, în majoritatea cazurilor. Tânãrul gardian învatã destul de repede cã trebuie sã fie suspicios, cã de obicei este gresit înteles, cã trebuie sã rezolve problemele fãrã a cere ajutor, cã trebuie sã evite confesiunile în fata superiorilor si chiar a egalilor. Cu timpul, aceste schimbãri atitudinale se rãsfrâng asupra relatiilor sale cu familia, cu rudele, cu prietenii creând tensiuni si chiar conflicte.
        - În general, gardienii din penitenciare nu povestesc sotiilor lor despre lucrurile petrecute la serviciu, deoarece „Oricum nu m-ar crede“ sau „Vreau sã tin murdãria departe de casã“. Obisnuinta comunitãtii selective este dãunãtoare, ea putând acoperi toate aspectele vietii gardianului si sfârsind prin a nu avea nimic de spus familiei sale. Încercarea de a-si proteja familia îi face pe membrii acesteia sã-l perceapã ca fiind rece si distant. În aceastã situatie, ei nu pot aprecia, în mod real problemele lui de serviciu, privindu-l ca pe un nimeni, care nu face altceva decât sã tinã oamenii închisi.

            Sursa Bibliografica: Lucian C. Alexandrescu, „Stresul psihic“ an „Tratatul de sanatate mintala“, vol. I, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2000, pag. 200-207.