Sub aspectul sãu, de institutia umanã, Biserica crestinã a avut si are, si ea, nevoie - pentru îndeplinirea misiunii sale - de norme juridice. De aceea, „mijloacele pe care Biserica le are spre realizarea scopului sãu, se supun, în parte, formelor de drept... Din atingerea cu Statul, de pe altã parte - scria un canonist ortodox român, la sfârsitul secolului al XIX-lea - cum si din contactul unei biserici cu alta rezultã, iarãsi, oarecare raporturi, care trebuie stabilite dupã principii de drept“1). Dar, Biserica, fiind o institutie divino-umanã, cu caracter spiritual, „legile ei, bazate pe drept, au putere obligatorie, nu însã si constrângãtoare, ca legile civile, ...“ 2). De aceea, din punct de vedere al caracterului legilor, „dreptul bisericesc îsi întemeiarã autoritatea sa pe partea moralã a actiunilor...“ 3), si nu pe aspectul coercitiv (constrângãtor), ca legile civile. De altfel, trebuie stiut cã, în Bisericã, orice infractiune se judecã, mai întâi, ca pãcat, si, dupã gravitatea acestuia, se apreciazã si gravitatea infractiunii, de unde, deci, si evaluarea acestuia prin prisma legii moral-crestine.
            Dupã cum se stie, la români, notiunea de „lege“ a avut - printre altele - si sensul de „credintã religioasã, crestinã, ortodoxã“4).
            În rostirea româneascã, cuvântul „lege“ a fost preluat din latinescu religio, care exprimã - în deslusirea datã de C. Noica - „a lega dinãuntru, prin credintã si constiintã“5), ceea ce la români se transmisese prin legea nescrisã, adicã prin mos (obicei). Nu este, deci, întâmplãtor faptul cã, atunci când au apãrut Colectiile nomocanonice (Pravilele Tãrii), românii le-au numit „legea dumnezeiascã“ sau „legea lui Dumnezeu“. Fireste, cu o asemenea conceptie despre lege, cât de departe erau românii nostri, autentici, de cei care, în epoca regimului comunist, încercau sã-i îndoctrineze cã religia ... constituie o reflectare falsã, denaturatã, fantasticã a realitãtii naturale si sociale“6).

            Spre deosebire de drept - care asigurã respectarea normelor juridice, înscrise în legi, prin forta de constrângere - morala asigurã respectarea normelor convietuirii umane, de obicei nescrise, prin obicei, prin traditii seculare. Or, tocmai prin acest obicei, au fost statuate si relatiile morale dintre oameni, care au gãsit, în credinta lor religioasã, suportul si criteriul judecãtii faptelor lor. Dar, aceiasi doctrinari ai „religiei“ marxiste tineau sã ne învete cã, «în opozitie cu conceptiile nestiintifice (sic) care exprimã originea si esenta moralei prin „vointa divinã“, „spiritul absolut“ sau „natura umanã externã“, marxismul a dovedit cã morala are o origine si esentã socialã... Morala comunistã, morala clasei muncitoare (sic), reprezintã - conchideau ei - treapta cea mai înaltã a progresului moral al omenirii»7).
            Nu de mult, un specialist în dreptul administrativ român, considera si el, cu îndreptãtire, cã nu putem vorbi despre „redresarea moralã a tãrii, fãrã redresarea moralã a Guvernãrii si a administratiei, iar acestea din urmã - remarcã domnia sa - nu sunt posibile fãrã elite profesionale si alese caractere“. De unde, si exprimarea convingerii sale: „... cei care vin spre facultatea de drept, spre „studiul“ dreptului despre cetate“, sunt oameni cu alese trãsãturi morale, constienti de rolul lor în procesul redresãrii nationale“8). „Fiat“.
            Iatã, deci, si printre teoreticienii dreptului românesc, constientizarea faptului cã, fãrã principii morale, însusite si aplicate atât de guvernanti, cât si de cei care sunt chemati sã împartã sau sã apere dreptatea (justitio), nu putem ajunge la o redresare moralã a natiei române si, ipso facto, a guvernãrii Statului.
            Asadar, legãtura osmoticã între drept si moralã, între ce este drept si ce este bine (bun), între drept si religie etc. este adeveritã nu numai de realitatea istoricã a vietii umane, de ieri si de azi, cât si de unii teoreticieni ai dreptului, de unde, deci, si concluzia fireascã: nu trebuie sã existe drept fãrã moralã, fãrã afirmarea principiilor unei morale umaniste, sãnãtoase, care sã aibã întotdeauna în vedere binele, dreptatea si echitatea, valori scumpe umanismului, asa cum sunt ele, de altfel, prevãzute si de legea moralã, de sorginte biblicã, iudeo-crestinã si cerute si de drepturile universale ale omului, apreciate, ele însele, ca o „religie“9)  a omului de azi si de mâine.

_____________________

1)  D. G. Boroianu, Dreptul bisericesc, vol. II, Iasi, p. 1
2) D. G. Boroianu, Dreptul bisericesc, vol. II, Iasi, p. 1
3) D. G. Boroianu, Dreptul bisericesc, vol. II, Iasi, p. 1
4) E. Cernea si E. Molcut, Istoria Statului si Dreptului românesc, Bucuresti, 1994, p. 55
5) Rostirea filosoficã româneascã, Ed. Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1970, p. 174
6) Dictionar Enciclopedic român, vol. 4, Acad. R.S.R., Ed. Politicã, Bucuresti, 1966, p. 89
7) Academia R.S.R., Dictionar Enciclopedic Român, vol. 3, Ed. Politicã, Bucuresti, 1965, p. 418
8) A. Iorgovan, Tratat de Drept administrativ, vol. II, Ed. Nemira, 1966, p. 344-345
9) A. Nãstase, Drepturile omului - religie a sfârsitului de secol, Edit. Institutului Român pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 1992, p. 1-2