"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 11/2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

	istorii vechi si noi         Avocatul Întoarcerea pe scara onoarei
	dr. Mircea DUTU, avocat,  profesor universitar

            Într-adevãr, poate niciunei alte profesii, precum celei ale noastre, nu-i este indiferentã imaginea cu care se prezintã, în ochii celorlalti. Si aceasta, deopotrivã din naturala mândrie profesionalã, din solidaritate de breaslã si dintr-o tot atât de normalã ratiune utilitaristã: pãstrarea si cultivarea indispensabilei clientele.
            Desi aflati în secolul al XXI-lea, nu avem încã instrumente prea precise spre a mãsura, în termeni concreti, imaginea publicã a avocatului prin intermediul, de pildã, al rezultatelor unor sondaje de opinie. Numeroasele „interviuri” zilnice pe care le obtinem de la cei cu care venim în contact, lectura presei cotidiene, emisiunile radio-tv si alte registre de consemnare a opiniilor personale sau publice permit, însã, degajarea contururilor definitorii ale unui portret al avocatului în si din cetate.
            Raportându-ne, din nou, la lucrarea lui Henri-Robert, lucrurile par a se fi schimbat radical, în aceastã privintã. Ofensiva victorioasã a mass-mediei a condus la propagarea mai ales a defectelor si la estomparea parcã a calitãtilor, rãmase sã se manifeste mai degrabã în plan personal, al relatiilor biunivoce.
            Astfel, dacã pe la 1990, de obicei, pentru unii, avocatul era si „apãrãtorul vãduvei si al orfanului”, luptãtorul neprihãnit al tuturor cauzelor nobile, acela care se dedica celor urgisiti, pentru cei nenorociti, pentru dezmostenitii soartei si care fãcea sã se audã, în fata justitiei, vocea milei omenesti si a îndurãrii, s-a perpetuat mai ales, si se manifestã si astãzi, ceea ce atunci era retinut mai ales de literaturã, unde avocatul nu avea o presã bunã. (Astãzi norocul lui cã nu mai existã (prea multã) literaturã! În schimb, rolul de „dusman pervers”, a fost preluat de presã). Pentru cã, sub pana necrutãtoare a maestrilor condeiului, el era prezentat atunci, cu prea multã usurintã, sub înfãtisarea palavragiului de nesuferit, a unui cumãtru siret, iubind sicana, manevratiunile dubioase, procedura, gata sã apere toate cauzele, pledând nevinovãtia, chiar si când era convins de contrariul…
            Strivitã sub avalansa imaginii produsã si reprodusã la o scarã imensã de mass-media, imaginea particularã a avocatului, prezentã la clientul multumit de prestatia sa, rãmâne anemicã, nesemnificativã. Dimpotrivã, perceptia tot mai dominantã este aceea a asocierii, pânã la identificare, a imaginii avocatului cu cea a faptelor si persoanei celui pe care îl apãrã. Sã ne amintim numai de ultimele mari afaceri judiciare, puternic mediatizate în care, amestecul politicianului-avocat le-a conferit participantilor statutul de vedetã, evident negativã, cu toate consecintele ce decurg de aici.
            Desigur, într-o stare de coruptie omniprezentã, generalizatã, albul de negru aproape cã nu mai poate fi despãrtit. Atunci când avocatul mai este si om politic (mai ales parlamentar), confuzia devine aproape de neevitat.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator