Adânc cercetat ori, dimpotriva, privit uneori de cercetatorii în drept comparat ca o simpla curiozitate juridica, dreptul Islamului (sau dreptul musulman) este, întâi de toate, o realitate, îmbinare de religie si mentalitate – toate deosebite de acelea occidentale, atât de familiare noua.

            În numerele trecute ale revistei am prezentat, în linii generale, specificul dreptului (traditional) Islamic. Ideea care se degajã, potrivit spiritului unui astfel de sistem juridic, este aceea potrivit cãreia el nu poate fi modificat ori înlocuit, întrucât este produsul revelatiei divine.
            Admitând cã astfel stau lucrurile, se ridicã întrebarea fireascã asupra rolului si locului actului legislativ, emanat de la puterea de stat. Cercetãtorii din domeniu au arãtat cã, în timp, s-a admis facultatea puterii politice de a completa, cu reglementãri, anumite domenii ale vietii sociale, neepuizate de textele sacre. Actele puterii de stat (numite “firman” în Turcia, Iran; “decret beilical” în Tunisia beilor; “dahir” în Maroc), au intervenit, cu putere de reglementare spre a nu lãsa sã cadã în desuetudine anumite institutii ale dreptului sacru, sau pentru a da nastere unor noi institutii juridice, cu respectarea Sariatului.
            Existã si cazuri în care s-a simtit nevoia unei reglementãri întrutotul noi, cum ar fi cazul Turciei, unde, ca urmare a revolutiei kemaliste, a fost receptat, aproape integral, dreptul elvetian. Amintim cã, la 29 octombrie 1923, a avut loc proclamarea Republicii Turcia, cu capitala la Ankara. Mustafa Kemal Ataturk a fost ales presedinte (1923-1938), la initiativa acestuia demarându-se un amplu program de reforme vizând viata economicã, socialã si politicã a statului. Turcia a recepatat codurile Elvetiei, în 1926; Codul obligatiilor a fost preluat ad litteram, iar Codul civil a suferit modificãri în materia persoanelor, a relatiilor de familie si succesiunilor. Codul comercial turc a fost adoptat distinct de acela al obligatiilor (spre deosebire de dreptul elvetian unde Codul obligatiilor contine si norme aplicabile raporturilor comerciale). O ultimã precizare priveste Codul de procedurã civilã din Turcia, care a fost tradus dupã Codul cantonului Neuchatel. De asemenea, Tunisia a adoptat o nouã reglementare a raporturilor de familie, dupã modelul european.
Codul civil egiptean din 1946 reprezintã, sub aspectul caracterului nomelor, o sintezã a principiilor dreptului musulman cu stiinta juridicã europeanã.  În acest sens, Codul egiptean dispune: “în lipsa unei dispozitii legislative aplicabile, judecãtorul va statua potrivit cutumei, iar în lipsa acesteia – potrivit preceptelor dreptului musulman. În lipsa unor astfel de principii, judecãtorul se va putea adresa dreptului natural si echitãtii.”
            Cercetãtorii în drept comparat relevã, de asemenea, utilizarea conventiilor ca fiind instrument de adaptare a dreptului Islamului la conditiile vietii sociale contemporane. Dreptul sacru este
 

(va urma)