Am prezentat, în numerele trecute, problematica generala a Dreptului nomocanonic - una dintre principalele ramuri ale Dreptului bizantin, care s-a studiat si se mai studiaza la marile facultati de drept ale lumii. Pe lânga normele canonice date de ea însasi, pentru organizarea si functionarea proprie, Biserica rasariteana recunoaste înca, si astizi, Statului, dreptul de a da legi în chestiunile vietii bisericesti, externe.

            Printre chestiunile speciale de care se ocupã Pravila, Prof. L. Stan atrãgea atentia asupra urmãtoarelor: atestarea existentei  sinoadelor mixte în Biserica Ortodoxã Românã din vremea respectivã (cf. glava 31; corespunzãtor glavei 76, Pravila de la Govora) si a rânduielii cã anumite demnitãti bisericesti pot fi ocupate de „bãrbati mireni” (glava 394); dreptul protopopilor de a elibera cãrti canonice (glava 85); dreptul ctitorului nu este supus prescriptiei (glava 117); permiterea clericilor divortati sã devinã arhierei, dacã sunt destoinici pentru aceasta (glava 219) (cf. I.N. Floca, Drept canonic…, vol. I, p. 144-145). Dar, „o chestiune cu totul de importantã deosebitã de care se ocupã îndreptarea Legii – scria acelasi canonist, teolog si istoric român (L. Stan) – este aceea a pozitiei canonice a mitropoliilor Tãrii Românesti si a Tãrii Moldovei, fatã de celelalte Biserici Ortodoxe. Ambele mitropolii sunt considerate si declarate autocefale (glava 391)” (Ibidem, p. 145).
            În fine, amintim cã, dupã “editio princeps”, apãrutã cu litere cirilice la Târgoviste, în anul 1652, Pravila cea Mare a fost publicatã în alte editii cu litere latine. Ultima editie, criticã, a apãrut în cadrul Colectiei “Adunarea izvoarelor vechiului drept românesc scris”, volumul VI, Bucuresti, 1962, sub titlul “Îndreptarea Legii”.
Pravila de la Târgoviste a fost tradusã si în latinã, în anul 1722, de Pãtru Dobra, un român ardelean, fost înalt functionar austriac în timpul ocupãrii Olteniei de cãtre austrieci (1716-1739). Titlul acestei versiuni este urmãtorul: “Regula legis voluntate divinae accomodata continens jurae canonica et imperatoris pro causis status tam ecclesiastici quam saecularis, ex graeco idiomate in Valachum...”.

Nomocanoane traduse sau alcãtuite în Principatele Române, în limba greacã modernã, din porunca demnitarilor fanarioti sau din propria initiativã a unor cãrturari cunoscãtori de legi

            Dintre acestea amintim:
        1. Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt, tradus de acesta din porunca lui Nicolae Mavrocordat.; 2. Nomocanonul lui Teofil; 3. “Îndemãnoasa adunare”, din anul 1804. Aceasta este traducerea manualului lui Constantin Armenopulos, fãcutã de Toma Carra, din porunca lui Moruzi Voievod.
            În veacurile XVIII-XIX au continuat sã aparã alte colectii sau Sintagme intitulate Pravile, dar, de data aceasta au fost eminamente Pravile duhovnicesti sau Pravile bisericesti. Amintim, spre exemplificare, “Prãvilioarã de Taina Spovedaniei”, Bucuresti, 1781; “Pravila de obste”, Viena, 1788. “Pravilã pentru judecata canonicã (f.a.), a mitropolitului Veniamin Costachi; “Carte de pravilã”, Cernãuti, 1807; “Sintagma alfabeticã a canoanelor”, care a fost cuprinsã în volumul I al tratatului publicat de A. Boroianu, la Iasi, în 1899, sub titlul “Dreptul bisericesc”.
            În secolul al XII, canonistul Balsamon scria

            Utilizarea legilor bizantine în chestiuni pentru care nu existau norme canonice.

cã Biserica nu trebuie sã ezite a folosi legile civile atunci când, pentru anumite cazuri, lipsesc normele canonice, si cã acolo „… (oudÝn ti oi kanüneò diorßzontai, ofeßlomen toßò nümoiò  akolouèeßn) unde canoanele nu hotãrãsc, trebuie sã urmãm legilor” (Comentariu la cap. 28 din Nomocanon, Titl. 1).
            Desigur, Biserica ecumenicã a putut aplica acest principiu atât timp cât împãratii bizantini au acordat canoanelor autoritatea si validitatea legilor de stat, adicã pânã la desfiintarea Imperiului bizantin în anul 1453. Dar, acest principiu a continuat sã fie aplicat în Tãrile crestine, ortodoxe, din Sud-Estul Europei, si dupã cãderea Constantinopolului. Mai precis, despre o aplicare grosso modo a legislatiei civile bizantine, în aceste Tãri – inclusiv în Tãrile Române – putem vorbi pânã în secolul al XIX-lea. La noi, la români, de pildã, Pravilniceasca Condicã – publicatã în 1780, în limbile greacã si românã, din porunca lui Ipsilanti, - a folosit ca izvoare principale Vasilicalele si obiceiul pãmântului. Or, aceastã colectie s-a aplicat în Tara Româneascã din anul 1780 pânã la 1 septembrie 1818, când a fost abrogatã de Codul Caragea. Aceleasi Pravile împãrãtesti (jus greco-romanum) au fost folosite si de legiuirea lui Caragea (1818-1865), desi se simte influenta si din Codul civil al lui Napoleon. Oricum, aceastã legislatie “a fost în vigoare de la 1 septembrie 1818 pânã la 1865, fiindcã Regulamentele organice se rezemau tot pe Legiuirea lui Caragea” (L. Stan, apud I.N. Floca, Drept canonic..., vol. I, p. 149).
            În Tãrile Române, putem deci vorbi de o aplicare a acestei legislatii nomocanonice, bizantine, pânã în epoca lui Cuza Vodã, când românii intrã în modernitatea europeanã si în privinta legislatiei.
Retinem asadar cã Biserica a atribuit legilor împãratilor, crestini,  - emise în spiritul învãtãturii Evangheliei si al Canoanelor - o recunoastere si o importantã aidoma legislatiei sale canonice. De aceea, legile civile (nümoi, nümima, politikaß diatÜxeiò) ale împaratilor crestini au fost primite în colectiile sale nomocanonice ca izvoare ale dreptului bisericesc. Or, prin încorporarea lor în Colectiile canonice, aceste legi civile au fost canonizate; de aceea, în cazurile în care nu existau norme canonice privind anumite domenii sau chestiuni ale vietii bisericesti, Biserica a aplicat legile civile existente, conform principiului deja stabilit. „În chestiunile în care canoanele (oi kanonÝò) nu hotarãsc nimic (oudÝn diorßzontai), trebuie sã ne tinem de legile civile (ofeßlomen toiò nümoiò akolouèein) (Nomocanon în XIV titluri, Titl. I, cap. 28).
            Prin primirea lor în Colectiile de canoane – începând cu colectia lui Ioan Scolasticul (sec. VI) – acestor legi civile li s-a recunoscut nu numai deplinã obligativitate pentru viata Bisericii, ci si statutul lor de izvoare ale Dreptului canonic.