"Societatea nu are dreptul să mă judece, când nu este în stare să mă apere"

    Istrate Micescu
NUMARUL
12
Aprilie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului

Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlă

stiati ca exista?

            In legãturã cu unele deosebiri între procedura penalã si procedura civilã

Hotarâri definitive si hotarâri irevocabile (II)

avocat Betinio DIAMANT, Baroul Sibiu


În evolutia legislativa a Codului de procedura civila a aparut,
alaturi de notiunea de „hotarâre definitiva“
si cea de „hotarâre irevocabila“.

 

(urmare din numarul trecut)
            - În procedura civilã a existat la recurs la pct. 11 al art. 304 Cod procedurã civilã, care prevedea: „când hotãrârea se întemeiazã pe o gresealã gravã de fapt decurgând dintr-o apreciere eronatã a probelor administrate“; pct. 11 al art. 304 a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 137/2000.
            În procedura penalã, referitor la recurs, existã art. 18 al art. 3859 care prevede: „când s-a comis o faptã gravã de fapt“, prevedere abrogatã prin O.U.G. nr. 207/ 2000 si reintrodusã prin Legea nr. 456/- 2001.
            Deci, în penal se pot formula recursuri pentru gravã eroare de fapt („eroare grosierã“), pe când în civil nu existã acest motiv de recurs; fatã de caracterul de cale extraordinarã de atac, asa cum corect este clasificat, în prezent recursul dupã reintroducerea apelului, ni se pare a fi corectã abrogarea pct. 11 al art. 304 din Cod procedurã civilã, pe când în penal nu functioneazã acelasi rationament, desi, si aici recursul a devenit cale extraordinarã de atac prin reintroducerea apelului si aceasta pentru cã, pe de altã parte, procedura penalã este mai putin formalistã ca cea civilã si, pe de altã parte, pentru cã cerinta stabilirii adevãrului în penal - tinând seama de garantiile care existã în privinta judecãtii penale - primeazã fatã cu considerente strict procedurale.
            - În legãturã cu regula non reformatio in prejus în procedura penalã existã urmãtoarele texte: art. 372 Cod procedurã penalã prevede: „Instanta de apel, solutionând cauza, nu poate crea o situatie mai grea pentru  cel care a declarat recurs“; în procedura civilã nu a existat o formulare a acestui principiu care era respectat constant si atunci când nu era respectat, calea de atac îndreptatã împotriva hotãrârii respective era admisã pe acest motiv; însã, prin O.U.G. nr. 138/2000 a fost modificat art. 296 Cod procedurã civilã care, în prezent, precede: „Apelantului nu i se poate, însã, crea în propria cale de atac o situatie mai grea decât aceea din hotãrârea atacatã, în afarã de cazul în care el consimte la aceasta, ori sunt aplicabile dispozitiile art. 293 sau 2931“, în apel; în recurs, se aplicã acelasi principiu în baza dispozitiilor art. 316 Cod procedurã civilã care prevede: „Dispozitiile de procedurã privind judecata în apel se aplicã si în instanta de recurs, în mãsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest articol“.
            Aceastã unificare între dispozitiile Codului de procedurã penalã si cele ale Codului de procedurã civilã este, sub acest aspect, rationalã si constituie o consacrare în procedura civilã a unei practici judecãtoresti constante si îndelungate.
            - În legãturã cu recursul în interesul legii:
            În Codul de procedurã civilã se prevedea în art. 329: „Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, are dreptul, pentru a asigura interpretarea si aplicarea unitarã a legii pe întreg teritoriul tãrii, sã cearã Curtii Supreme de Justitiei sã se pronunte asupra chestiunilor de drept care au primit o solutionare diferitã din partea instantelor judecãtoresti. Deciziile prin care se solutioneazã sesizãrile se pronuntã de sectiile unite si se aduc la cunostinta instantelor de Ministerul de Justitiei. Solutiile se pronuntã numai în interesul legii, nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoresti examinate si nici cu privire la situatia pãrtilor din acele procese. Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante“; existenta acestui text constituia un argument pentru teza prin care se sustinea cã jurisprudenta este, în unele cazuri, izvor de drept în sistemul nostru. În procedura penalã nu exista si nu existã o asemenea dispozitie în textele referitoare la recursul în interesul legii. Aceasta era diferenta între procedura penalã si procedura civilã.
            În prezent, prin art. I pct. 130 din O.U.G. nr. 138/2000 s-a modificat textul art. 329 Cod procedurã civilã care are urmãtoarea formulare: „Procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justitie, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, are dreptul, pentru a se asigura interpretarea si aplicarea unitarã a legii pe întreg teritoriul României, sã cearã Curtii Supreme de Justitie sã se pronunte asupra chestiunilor de drept care au fost solutionate diferit de instantele judecãtoresti. Deciziile prin care se solutioneazã sesizãrile se pronuntã de Sectiile Unite ale Curtii Supreme de Justitie si se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I. Solutiile se pronuntã în interesul legii si nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoresti examinate“, lipsind dispozitia cã aceste decizii date în Sectii Unite sunt obligatorii pentru instante.
            Deci, în prezent, nici în civil si nici în penal aceste decizii nu mai sunt obligatorii pentru instante si, deci, nu se mai poate sustine cã ele constituie izvor de drept.
            Totusi, rãmâne o formulare pur simbolicã aceea cã scopul unor asemenea decizii este acela de a se obtine o interpretare si, mai ales, o aplicare unitarã a legii pe întreg teritoriul tãrii, de vreme ce nu mai existã caracterul obligatoriu al unor asemenea decizii nici în civil.
            Exemple în sensul cã jurisprudenta este totusi izvor de drept mai rãmân doar 3 situatii: a) art. 315 Cod procedurã civilã care prevede: „În caz de casare, hotãrârile instantei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesitãtii administrãrii unor probe sunt obligatorii pentru judecãtorii fondului“; b) Legea nr. 47/1992 modificatã privind organizarea si functionarea Curtii Supreme de Justitie care prevede obligativitatea pentru instante a deciziilor Curtii Constitutionale prin care se admite o exceptie de neconstitutionalitate si se constatã cã o dispozitie dintr-o lege sau ordonantã este neconstitutionalã; c) art. 7 din Legea nr. 105/1992 care prevede: „Continutul legii strãine se stabileste de instanta judecãtoreascã prin atestãri obtinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert, sau prin alt mod adecvat“ (deci, si jurisprudenta strãinã poate fi folositã pentru dovedirea continutului legii strãine).
            Situatiile discutate mai sus nu înlãturã aplicarea regulii cã procedura civilã este dreptul comun (supletiv) pentru procedura penalã, atunci când nu existã o reglementare expresã în procedura penalã, ipotezã de aplicare evident rarisimã, fatã cu reglementãrile procedurale penale care sunt amãnuntite.

 Sumar Articolul precedent Articolul urmator