"Societatea nu are dreptul să mă judece, când nu este în stare să mă apere"

    Istrate Micescu
NUMARUL
12
Aprilie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului

Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlă

dreptul si religia

Legea româneasca

Prof. dr. Nicolae DURA -
Facultatea de Teologie Ortodoxa - Universitatea Bucuresti


(urmare din numarul trecut)

            Trebuie sã pãstrãm, însã, mãsura realitãtii noastre si sã nu credem cã, în lumea juristilor români, va fi usor sã se vorbeascã despre drept si religie, despre raportul între legea juridicã si legea religios-moralã etc., fiindcã cei înfeudati unei gândiri potrivnice, de dinainte de decembrie 1989, continuã sã gândeascã încã la asa-zisele „raporturi de drept civil si de drept muncitoresc...“ (1), si sã considere cã proprietatea privatã ar fi incompatibilã cu proprietatea de stat, asa cum au prevãzut, de altfel, si Constitutiile din 1948, l952 si 1965. Nu este, deci, de mirare nici faptul cã, si în Constitutia din 1991, reglementãrile constitutionale în privinta proprietãtii lasã de dorit. Cei care au participat la formularea ei admit, de altfel, cã în textul acestei Constitutii, „...se vorbeste despre douã forme de proprietate: a) proprietatea privatã si b) proprietatea publicã, fatã de care statul nu are aceeasi pozitie...“, fiindcã aceasta din urmã are „ca titular - justificã respectivii - fie statul, fie unitãtile administrativ-teritoriale“ (2).
            Printre altele, în manualele destinate studentilor Facultãtilor de Drept se mentioneazã cã cel care a contribuit „la desprinderea dreptului international de moralã si teologie“ a fost juristul italian A. Gentilis(3), profesor de drept la Oxford (1552-1608), care a publicat o lucrare privind dreptul diplomatic („Despre legatii“). Apoi, ni se spune cã Hugo Grotius (1503-1645), socotit pãrintele stiintei dreptului international, a eliminat „elementele teologice si de moralã“ din dreptul international, fãcând „sã decurgã dreptul natural din ratiunea umanã...“ (4). Or, prin pacea de la Westfalia (1648) se stabilea principiul „cujus regio ejus religio“ (cui îi apartine domnia, îi apartine si religia), afirmându-se, astfel, încã, pentru o anumitã vreme, starea de coabitare a elementului teluric cu cel religios, si, implicit, a dreptului international cu morala religioasã.
            În loc de concluzii, la aceastã succintã prezentare a raportului dintre legea de drept si legea moralã, tinem sã amintim cã la noi, la români, „legea româneascã“ - de care fac mentiune expresã „Pravilele Tãrii“ (de la Govora, 1640; de la Târgoviste, 1652 etc.) - presupunea, întâi de toate, observarea si aplicarea legii moral-crestine, asa cum era ea prevãzutã de Revelatia neo-testamentarã. Mai mult, stim cã odinioarã, în Tãrile Române, domnitorii n-au avut asuprã-le decât „pe Dumnezeu si legea“(5), adicã legea dumnezeiascã (religios-crestinã), si legea omeneascã, nomocanonicã (de Stat si bisericeascã), ambele rezultate însã dintr-o vointã sinergeticã (divino-umanã).
            O lege secularã - nationalã sau internationalã - care nu tine seama de principiile legii morale, universale, vãdeste, în mod grãitor, cã autorii ei sunt în divort total cu Creatorul lor, si cã s-au depãrtat de gândirea Lui. Or, „când mintea se desparte de gândirea lui Dumnezeu, omul devine sau demon, sau animal... Mintea, despãrtindu-se de gândirea lui Dumnezeu - spunea un anahoret din secolul al IV-lea - cade în mod necesar în poftã si mânie... Si pofta-i animalicã, iar mânia drãceascã“(6).
            Fireste, si noi, cei de astãzi, ne-am putea întreba: oare sentinta pronuntatã printr-o hotãrâre judecãtoreascã, care nu tine seama de principiile elementare ale unei legi morale, unanim-universale, se aflã, uneori, si ea sub impactul acestei mâini si înstrãinãri de gândirea lui Dumnezeu?!
            Pentru ca principiul moralitãtii, al interioritãtii, proclamat odinioarã de Socrate, sã devinã constiintã generalã, a avut nevoie de timp(7). Fãrã îndoialã, de timp vom avea si noi nevoie, pentru ca principiile moralei sã devinã o constiintã civicã, al cãrei spirit sã se exprime, bineînteles, si în legile cetãtii. Fireste, de-abia atunci vom putea vorbi si de o respectare si aplicare a legilor, ca stare si constiintã civicã si juridicã, luminatã si de principiile religios-morale enuntate de „Cartea sacrã“ a iudeo-crestinilor, adicã Biblia, pe care „marile literaturi europene“ au cunoscut-o, încã din zorii afirmãrii lor, si în care si neamul nostru si-a gãsit însãsi trezvia „constiintei nationale românesti“(8).
—————————-
            1) A. Iorgovan, Tratat de Drept administrativ, vol. II, Ed. Nemira, Bucuresti, 1966, p. 363
            2) Ibidem, p. 49
            3) I. Diaconu, Drept international public, Bucuresti, 1995, p. 34
            4) Ibidem
            5) D. Cantemir, Descrierea Moldovei, trad. P. Pandrea, Bucuresti, 1956, p. 92-93
            6) Anahoretul Diocle, apud Paladie, Istoria lausiacã (lavsaicon), trad. D. Stãniloae, Ed. Instit. Biblic, Bucuresti, 1993, p. 110
            7) Cf. G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Edit. Academiei, Bucuresti, 1969, p. 316
            8) V. Cândea, Secolul al XVII-lea: biruinta scrisului românesc (I), în Limbã si literaturã, vol. II, 1989, p. 177, 179


 Sumar Articolul precedent Articolul urmator