"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 12 Aprilie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

	istorii vechi si noi         Avocatul si clientul sau Întoarcerea pe scara onoarei
	dr. Mircea DUTU, avocat,  profesor universitar

            Poate cã mult mai nefericitã este situatia imaginii avocatului în ochii clientului sãu. Aici, însã, existã cel putin scuza milenarã a defectelor personalitãtii umane. Structurile de caracter, gradul de educatie, mentalitãtile si obiceiurile, trãsãturile intrinsece ale personalitãtii fiecãruia, îsi pun amprenta asupra unei relatii atât de speciale: cea dintre avocat si clientul sãu.
            Dincolo de încredere si disperare, între devotament si efort, rãmâne povara plãtii onorariului.
            Mai întotdeauna, remuneratia reprezintã prima „sanctiune”, a împricinatilor perceputã uneori chiar ca mai gravã decât cea aplicatã de justitie. Din pãcate, si aici glasul banului rãmâne puternic, insidios, corosiv. Promis cu larghete, la momentul disperãrii, achitat cu graba precipitatã, în timpul procesului, onorariul se transformã, în cele din urmã, într-o problemã delicatã, într-un izvor de nemultumire, la decontul final: hotãrârea judecãtoreascã. Si, de aici, reflexul, adesea negativ, asupra imaginii avocatului si a avocaturii redusã, de semnificatiile mãrunte ale pretului achitat la nevoie!
            Indiferent de pozitia clientului sãu, câstigãtor sau perdant în cadrul procesului judiciar, pãrerea care rãmâne despre avocat si munca lui nu este una dintre cele mai mãgulitoare. Chiar si atunci când câstigã, justitiabilul încearcã un sentiment dubios, împãrtit: de bucurie, pentru cã a câstigat, de regret cã a trebuit sã plãteascã onorariu. Mult mai rar, se întâlneste cel de recunostintã pentru munca si talentul avocatului. Sentimentul dominant al pãrtii învingãtoare rãmâne acela cã deznodãmântul judiciar nu este decât o rezultantã a dreptului sãu care, cu sau fãrã ajutorul apãrãtorului, se întâmpla. Rari sunt cei care sã recunoascã rolul apãrãtorului în deslusirea procesului judiciar si, fãrã sã implice, pânã si atunci, mai ales relatiile si traficul de influentã, si mai putin meritul personal si profesional al aliatului sãu de la barã.
            Asadar, avocatul îsi pãstreazã, încã, din pãcate în societatea româneascã, o imagine nu prea favorabilã, fiind perceput, la nivelul omului de rând ca un rãu necesar, apartinãtor unei zone speciale, a conflictului si interesului material. Si totusi, existã o zonã în care rolul sãu este necontestat si este pretuit asa cum se cuvine: cel al lumii afacerilor. Businessmanul îl are alãturi de el în permanentã, îi cere si îi urmeazã sfatul si nu vede, în onorariu, o pierdere, ci, mai degrabã, premisa unui marte câstig. Sã se mute centrul de greutate al avocaturii, din pretoriul Justitiei, al zonei conflictului în sfera mai linistitã, dar mai consistentã, a întelegerilor si tranzactiilor comerciale, dominate de respectul absolut al cuvântului dat si sentimentul onoarei profesionale? Molipsindu-se de asemenea obiceiuri, avocatul are de ales: renuntã, tot mai mult, la purtarea robei negre a duelului judiciar, ori contamineazã, cu nãravurile din aceastã aleasã zonã, si purtarea rãzboiului în fata Justitiei. Ar fi o mare sansã, pentru asezarea conflictului judiciar, în matca sa socialã adevãratã.
            Iatã cum, economia de piatã, reîntoarce pe avocat pe scara onoarei românesti, dupã o penumbrã, deloc meritatã!

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator