Constatãm cã, sinceritatea - îsi are topos-ul sãu, în limitele substantiale ale constiintei morale: ea este, indiscutabil, o conditie, minimalã si maximalã, în acelasi timp, o conditie indispensabilã a afirmãrii, cu bunã-stiintã si cu bunã-credintã, a moralitãtii elementare. Se poate obiecta, imediat, cã nu este deloc usor ca o astfel de conditie obligatorie sã fie realizatã, cã sunt prea multe alte pre-conditii (antropologice: slãbiciunea vointei, inteligenta, care poate fi folositã si pentru a spune adevãrul, dar si pentru a minti; sociologice: reguli, norme, precepte, deprinderi sociale, moravuri, care exclud implicit pretuirea pentru „purtarea corectã”, „sincerã” si-l valorizeazã pe cel „descurcãret”, „inteligent social”, istet”, pe „hotul neprins (care) e negustor cinstit”; psihologice: înclinatia de-a lua dorinta drept realitate, sau inconstientul colectiv si cel individual „pre-programate”, prin „adaptãri psihice” mai degrabã pentru ipocrizie, simulare, suspiciune, duplicitate, decât pentru franchete), care nu sunt neapãrat favorabile „spunerii adevãrului si numai adevãrului”, cu asumarea riscurilor de rigoare. Dar cine a spus cã a fi moral este ceva facil, ceva de la sine înteles, efectuat fãrã nici un efort, în absenta vointei si a înclinatiei? In fond, testul sinceritãtii este trecut de fiecare om, în dimensiunea lui moralã, în tot cuprinsul vietii. Iar, pentru cã nimeni nu poate spune cã n-a mintit niciodatã, aceasta nu înseamnã deloc cã „toti sunt la fel de mincinosi”, ci, doar cã minciunile îsi au gradele lor de nocivitate. Sunt minciuni inocente, dupã cum sunt minciuni monstruoase, fatale. Nu este acelasi lucru sã spui un adevãr evident, dar inofensiv, cu a spune un semi-adevãr, cu efecte distructive pentru un om sau o colectivitate. În aceastã conexiune apãsãtoare, dintre tranzitie, - care-i solicitã pe oameni pentru „adevãrul supravietuirii” sau pentru „adevãrul îmbogãtirii” – si medii, care scapã, adeseori, de sub orice control public, avizat si responsabil, adevãrul nu iese nici singur, si nici sigur, la ivealã. De asemenea, des auzita formulã „din minciuna nu iese nimic” este ea însãsi un neadevãr patent, cu grave consecinte pentru morala publicã, pentru simplul fapt cã „din minciunã iese orice”, si noi, nu putem sti ce contine, pânã la urmã, acest „orice”. Chiar nu stim? Meritã, totusi, mãcar sã ne îndoim cã nu stim. Înainte sã fim post-moderni si sceptici, post-moralisti si cinici, sã fim, mai întâi, pur si simplu moderni, adicã dubitativi asupra temeiurilor, încrezãtori asupra efectelor, dacã ele au fost bine gândite si de bunã-credintã, în intentie. Numai astfel se constituie un adevãr al vietii, numai astfel, ceea ce numim „unitatea unei vieti” se încheagã într-un întreg cu sens, inteligibil si, mai ales, comprehensibil. În timp ce ne tot lamentãm, sã vedem cât, mai întâi, de sincerã e propria noastrã tânguire. E un scop oricum, mai nobil si, poate, asa ajungem sã ne întrebãm si asupra obligatiei de a fi sinceri, cu noi si cu ceilalti, ca datorie elementarã. Mai are rost sã ne interogãm, fatã de cine? Oriunde si oricând, da.