Moralitatea si justitia. Doua cuvinte, fiecare dintre ele însemnând ceva sau... altceva. De cele mai multe ori, sensul lor real este denaturat, definitia fiecaruia dintre ele fiind data de o conjunctura sau de un interes. Cei care au cel mai mult de suferit sunt, însa, oamenii de rând, cei care nu reusesc si înteleaga de ce umanitatea pare sa fi disparut tocmai de pe chipul si din sufletul celor care îi reprezinta în fata legii.             Si totusi...

            O carierã, respectul colegilor si al profesorilor, bani, clienti importanti, dosare mediatizate, faimã. Visul unei nopti de varã! Visul proaspãtului licentiat în Drept, care se si vede deja “om mare”!
            Si visele încep sã se destrame, unul câte unul. El, absolventul de Drept, constatã cu stupoare cã asemeni lui sunt multi altii si cã sansele, de cele mai multe ori, nu sunt corect împãrtite. Se duce la primul interviu, asteaptã cu înfrigurare ghemuit pe scaun într-un colt de birou lângã alte nouã-zece persoane care îsi doresc acelasi post si, într-un final, când îi vine rândul sã intre cu CV-ul, aude si prima întrebare: “Ce experientã aveti în domeniul juridic?” Ciudat, dar parcã un dus rece îl trezeste, realizând pentru prima datã cã facultatea nu echivaleazã cu experienta în domeniu. Tace timid si stie cã interviul s-a terminat înainte sã înceapã.
            Treptat, apar primele incertitudini, o întrebare terifiantã venindu-i pe buze: “Si eu ce fac acum?” În minte prind contur primele variante: orice post, indiferent de domeniu, pânã când se va ivi o sansã; sã învete în continuare si sã dea examen la Barou sau la I.N.M. (pânã atunci îl vor ajuta ai lui, cum au fãcut-o si în anii facultãtii); prietenul acela de familie, care are multe relatii, poate îi gãseste ceva!
            Gândurile se succed cu viteza fulgerului si prea putini sunt cei care înteleg, chiar si dupã ce se izbesc de obstacolul primului interviu, cã o carierã presupune, pe lângã sansã si relatii, multi ani de muncã, perseverentã si dorinta de a reusi sã fii printre cei mai buni. Un drum cu suisuri si coborâsuri, o cale pe care au mai pãsit multi altii înaintea lui.
            Cu timpul, cuvintele bãtrânului profesor: “Dacã ati dat la Drept în ideea cã dreptatea si justitia merg pe acelasi drum, ar fi bine sã vã orientati spre o altã facultate!” nu i se mai par o glumã proastã, ci un adevãr trist. Acum, el, tânãrul avocat, se gândeste la câtiva ani de la terminarea facultãtii cã lacrimile din ochii unei bãtrâne ce îl asteaptã stingherã într-un colt al tribunalului, îl dor din ce în ce mai putin si cã, treptat, durerile altora au încetat sã mai fie si durerile lui.
            Au trecut anii când cea mai mare satisfactie era nu încasarea onorariului ci, multumirea tãcutã a unui bãtrân care nu putea sã îl plãteascã, dar care îi va fi toatã viata recunoscãtor cã i-a recuperat casa si cã nu trebuie sã mai doarmã în sant dupã o muncã de-o viatã.
            Treptat, oamenii devin simple statistici, necunoscute într-o ecuatie a vietii din care, de cele mai multe ori, umanitatea dispare. Priveste trist la bãtrâna care îl asteaptã în continuare stingherã în coltul tribunalului strângând în pumn banii de onorariu adunati cu greu din pensie si, uitând pentru o clipã cã pe el, avocatul, nu îl mai dor durerile altora, “uitã” sã îi ia banii si trece mai departe pe culuarele tribunalului, cu capul plecat si cu o lacrimã în coltul achiului, aducându-si aminte de vremea când el, absolventul de Drept, îsi promisese sã nu renunte, niciodatã, la umanitate...